ceas tarziu

De unde oare am nascocit tenebre in sanul nostru de veci imbatranit? Ce umbl-acum prin constiinti golite de laptele sfant al furiei demente ce se trage din al nostru Gheorghe… Si ce grandioasa privire imi crescu, atunci cand ti-ai cladit pe-a mea credinta Tocmai necredinta ta! Darul fatarniciei porneste furii asemeni ochiului din ciclon, ce vegheaza la searbada taina a umanitatii; Si-ar fi mai potrivit in ceasurile-acestea sa imi dispara urma in praful de pe ceasul vechi si statut. Cat despre iubire…hmmm; asta-I pura inventie; s-a oprit ca si pendulul. E-o sulita adanc infipta in sacrificiul meu ce-mi consuma flacara Si sangereaza! …dar din ce in ce mai putin. Pierdut in zare, mi-I coloritul palid de vantul care bate peste deznadejdea mea Ce-si freamata samanta s-o puie in pamant si sa incolteasca; La fel cum nepatatul strugure sfaraie copt sub seva-ncinsa de soarele arzand Pamantul ii primeste resturi putrezite prin vine ingropate de iazuri si izvoare pline de mormant. Un rai inventat de simtiri abandonate, trezeste in contemplu trupul desfatat Misunand aiurea sageti de cristale inmuiate-n otrava sarpelui cu clopotei. Trezirea molcoma se-aude fosnind in vlastarul vietii numai spre final, Dar chiar si-atunci boierul se-ncapataneaza a mai primi pedeapsa, iertarea si mantuirea. Si deci iubirea mea, ce rost sa-mi pun sufletul pe tava Cand stiu ca pe-o alta tava sade cutitul ce sectioneaza inimi, le suge viata Si le arunca-n haos!? La ce bun, iubirea mea, sa iti fac nervi degeaba si sa nu crezi in suferinta mea? La ce bun, iubirea mea, sa-ti scriu compuneri ieftine pe care nu le recitesti? Cand stiu prea bine, iubirea mea, ca tot n-ai inteles; de aceea cititul repetat conduce spre Intelegerea suprema, fara echivoc si pur adevarata! La ce bun, iubirea mea, sa nu dorm nopti si tu sa te petreci? La ce bun, iubirea mea, fals sa imi vorbesti si adevarul negru sa-mi pecetluiasca viata; Cand amandoi am spus totul sau nimic…? Deci la ce bun, iubirea mea?