Inima:”reclama luminoasă a Satanei”

Spre asfințit bolta cerească roșește în fața inefabilului. O zi scăpărîndă, pulsează spre miază-zi stoluri întregi de corbi. Păsările Cerului. Păsările lui Isaia. Le mână spre miază-ziua intunericului, geografic vorbind. Și-atunci, în inima mea se-aprinde felinarul spre a-mi defini existența în afara suspendării ei. Religiozitatea si intensitatea sentimentului pălesc în fața palpitației lăuntrice a Timpului; de câte ori Timpul umblă de-atâtea ori inima regresează în transparența organică și isteria sfântă scufundă în valurile mării farmecul vieții. Nimic neobișnuit la prima vedere; așa trebuie viața petrecută. Cu ochii împăienjeniți, viața pare o indeterminație esențială a lumii. Ca unealtă a tăcerii, accesele milei se îndreaptă către propria-mi singurătate filtrând eternitatea și înstrăinând somnul nostalgiei. Dar chiar și așa, furia nestăvilită zugrăvește tablouri ce evocă mărginirea individuală și contrar ideii de iubire a oamenilor, mocnește în mine refuzul deziluziei, respirând derivatul veșniciei. Sublim, marea cunoaște sensul umanității și îi este cimitir. De aceea omul este în sine, o expresie a amărăciunii divine, dezgustată și în același timp vrăjită de mirajul dorinței umane, de acea expresie a avidității, de acea năpăstuire a singurătății; asemeni unui dumnezeu ce-și privește cu regret creația ca și cum s-ar uita la sine într-o oglindă ciobită și tulbure; singurătatea naște singurătate. Dumnezeu nu poate fi altfel decât teribil de singur. Acesta este motivul tristeții mele; și-atunci nu îmi rămâne decât o emoție dezinteresată, și sentimentul unei izolări total străine firii. Prin inimă nu mai simt Timpul, nu mai percep decât trivialitatea Sa. E ca o umbră incurabilă ce zădărnicește în a lăsa pe fața mea încrețituri. Timpul, prin caracteristica sa eterică sădește panica unei descompuneri definitive ce desăvârșește viața prin caracteru-i totalmente funebru. Da, cand în lupta dintre bine și rău, răul își obține autonomia, și când răul încetează a mai fermenta esența proprie, atunci demonii se servesc de inimă ca o de reclamă luminoasă. Cu cât sunt mai îndepărtat de lume, cu atât sufletul mă trage în jos pentru a induce acea dimensiune verticală atât de necesară, ca o scară către Cer, escortat de păsările lui Isaia, torsionat de melancolia vieții și pândit de umbrele lăuntrice în pendulația unei siguranțe plină de indiferență. La distanță infinită de mine, rupând orice legătură lăuntrică cu cel ce-am fost, suferința mută si inexpresivă dizolvă fioruri prelungi pe marginile chinului. Nu mă fălesc cu eternitatea pentru că-mi lipsește vitalitatea. Și vitalitatea este cea care te ajută, prin negație, să îți exprimi neutralitatea fața de Timp și față de absența sa.

Comentarii închise la Inima:”reclama luminoasă a Satanei” Publicat în Nimicuri de zi cu zi

Sentiment Politic?!

       Pare neverosimil timpul pe care il traim; intensitatea lui aduce in discutie obsesia frenetica si naiva in acelasi timp a unor fosti-actuali comunisti care incearca prin masuri disperate si lipsite de sens aparent, sa induca starea de frica si un soi de emanatie securista. Ce vreau sa spun? Desi ceea ce am scris mai sus pare rupt dintr-un fragment al vreunui dosar C.N.S.A.S, este o realitate . Sa luam un exemplu.  Exista o Ordonanta de Urgenta a guvernului condus de micul invatacel plagiator comunist care spune ca ICR nu este performant, si prin urmare se impun doua masuri corective: unu, trecerea din subordinea Institutiei Presedintiei in subordinea Senatului, la comisia de cultura pe care o conduce nimeni altul, decat mumia comunista umblatoare, regizor, scenarist, sunetist, coregraf, producator, actor, masinist, electrician, si tot ce mai crezi ca incape in industria cinematografica, nimeni altul decat Mihai Viteazul, pardon-asta era doar unul dintre rolurile lui, ci Sergiu Nicolaescu. Comisie despre care, sa fim seriosi, nu a auzit nici dracu, la fel cum nu au auzit nici comunistii de cultura; prin urmare este un organism propagandistic folosit de usl, in ce scop?! – pai doar nu politic, ca de-aia a fost mutat de la presedinte ca era ICRu’ o sinstitutie politizata; doi, ministerul de finante condus de nimeni altul decat Florin Georgescu, fost vicepresedinte BNR, taie din bugetul ICR ului in plin exercitiu financiar, cu proiecte in derulare, si-i lasa pe conducatorii ICR , scuzati expresia, in curul gol. Bun. Statul, chiar si azi, in anul 2012 este legitimat de la jumate in sus de vointa plagiatorului, si de la jumate-n jos de securitatea uselista; exact ca pe vremea lui Nicolae Ceausescu. Ma intreb de unde vine legitimitatea incultului asta de Ponta, ca eu nu l-am ales! Ma intreb de unde vine legitimitatea mumiei, ca eu nu i-am dat nicio zmeura! Indignarea mea face obiectul acestui text; vreau sa demontez ideea de preeminenta naturala a statului asupra omului; statul ca idee politica este definit matematic de limite; statul tot ca idee politica este definit sociologic de populatie; statul este definit psihologic ca o limita umana; statul ca idee politica este definit literar ca un tarc; si in fine, statul ca idee politica este  definit politologic ca o limita a puterii cetateanului. Toata teoria invatata la scoala cu separatia puterilor, cu rolul si scopul institutiilor, canalele de comunicare etc etc, sunt valabile altundeva, dar nu in Romania.  Ceea ce frapeaza din capul locului, este incoerenta actiunilor actualei puteri; desi romanii sufera de amnezie, eu imi amintesc cum a fost creata aceasta majoritate parlamentara, imi amintesc prin ce mijloace ofera parlamentul suport politic plagiatorului, si-mi mai amintesc ca premisele demnitatii politice nu au existat! Degenerescenta morala atinge culmi nemaivazute si devieri partizane tulburate de resentimentul lipsei onestitatii, fara stridente lexicale, refuza Romaniei posibilitatea de a face corect politica. Pe aceasta nota, procesul conservarii unor valori ne obliga sa readucem printre noi adevarul complet despre impactul ICR ului pe terenul tulbure al imaginii Romaniei in afara limitelor sale. Fara acest Institut, sau si mai grav, fara libertatea acestui Institut, Romania si romanii vor avea de suferit. Sa nu uitam cum comunistii au confiscat cultura, sa nu uitam sa recunoastem minciuna, sa nu uitam sa purtam papionul cu mandrie si discernamant. Ma inclin in fata acestori oameni care au facut posibila iesirea culturii noastre din pestera intunecata si rece . L-am consumat pe Horia Roman Patapievici poate prea lacom, am fost primit ca orice consumator de cultura, cu deosebit respect si caldura la institut. Din pacate trebuie sa schimbam flancul dar tind sa vad si partea plina a paharului; suntem vii, respiram, ne revigoram. Criteriile cenzurii nu prevad indestructibilitatea eului.

Opioide

       La inceput a fost Cuvantul! Chiar asa?! Inca de la inceputuri procesul creational a pornit stramb… Nu oare Divinitatea isi margineste intelepciunea si puterea creind imperfectul? Cum se vede oare prin ochiul divin creatia? Putem afirma ca Divinul este perfect tocmai pentru ca a creat si opusurile, atfel devine complet! Dar nu pentru ca Divinul si Divinatia ascund lumina pura, sa nu orbeasca pe muritor; ci pentru ca nevrednicia sa este cea care nu vede! Procesul divinatiei mascheaza litera procedeului; si-atunci ce ramane mai mult de un vierme, de o bacterie? E drept, sunt zile cand privitul in oglinda devine insuportabil, sa te intalnesti mereu, pe tine, pe acelasi, vesnicul! Si vine vremea cand boala, batranetea si moartea devin prezentul etern. Si in timpuri in care morfinele se gasesc tot mai greu, in ce ne vom mai gasi alinarea? Opioide! Rostul si interesul economic darama orice durere! Cui sa-i pese de pavilionul cancerosilor aflati in semiintunericul de la limita dintre normal si absolut?! O companie farmaceutica invinge cu usurinta urlete si dureri contorsive, are puterea de a trece peste orice drama, o putere ce izvoraste dintr-un opiu mai puternic decat morfina… un opiu economic care da dependenta! Speranta izvoraste din teama de eternitate si din plictis; eu sper acum, din plictis si nu din teama eternitatii, ca aceasta problema se va rezolva! Este impresionant cum oamenii se poarta ca intr-o piesa cu papusi, lipsiti de inertie si vitalitate, drogati pana in pragul mortii, munciti pana la epuizare, distrusi de mediul care ar trebui sa-l ocroteasca, determinati sa-si puna capat, amenintati la orice pas, haituiti la drumul mare, ei isi doresc negresit conducatori! Care sa se ocupe sa le asigure si administreze cu intelepciunea cuvenita unui conducator morfina lor de toate zilele! Amin!

Simt comun

Nefericirii nu-i trebuie glas, dar are nevoie sa se faca auzita. Pretendentii scaunelor inalte isi murdaresc sezutul inainte de a le ocupa…sau poate ca asa ceva nu poate sa se-ntample intr-o lume reala… Intotdeauna mi-am pus problema ezitarii, de unde si…….. Desi nu-mi place sa mi-o recunosc, ma identific cu lehamitea multimii nefericite ce-si revendica apatic franturi dintr-o libertate ce nu au avut-o nicicand; nu exista om sa-si doreasca cu atata aviditate un lucru de a carui existenta este strain; paradoxal sau nu, cine stie, poate memoria pacatului si constiinta starii paradisiace pierdute ne face sa tanjim dupa fantasme neinchipuite, incomplet si confuz conturate, ca niste iele infuriate si blande totodata. Presimt vijelii molcome, si oricat as refuza revolutiile spirituale, ele se evoca violent, de care nimeni nu scapa…sau nu ar trebui. Drama din asta survine: incapacitatea de a alege. Totul pare impus si nu mai este doar o chestiune de optiune. Dar tragedia, mmmm, ce dulce este jucata! Mi-l imaginez pe Dionis cautand in amiaza mare cu felinarul un om… Emil avea dreptate: nefericirii ii convine orice temperatura.

Timpul trece?

Timpul trece…sau poate ca nu stim sa-l percepem, el nu vine si pleaca…poate doar exista; iar daca ne inselam asupra acestui lucru, poate ca ne inselam asupra tuturor lucrurilor. Nu stiu, dar primeaza in mintea mea ceva ce parca nu-mi apartine, nu este al meu, si astfel traiesc clipe in care parca nu sunt eu. Necesitatea de a ma autoactualiza poate ca survine necesitatii d a-l uita pe vechiul „eu”, recreindu-ma imi dau astfel posibilitatea de a fi nou; la fel ca in taina botezului, sau ciclul reactualizarii epifaniei, simt ca zeii se indeparteaza de la mine, si astfel apare ideea ciclicitatii reactualizarii…luand-o de la capat, si totusi de unde am ramas, imi reconciliez relatia cu zeii si astfel merg mai departe; nu am nevoie de o poarta de comunicare intre mine si zei, stiu ca totul se petrece in mine, scara ce urca la cer, locul de unde zeii imi dirijeaza pasul, este in mintea mea….m-as putea folosi de suflet, dar el doarme… abc-ul existentei nu exista, degeaba il fabrica BOR-ul pentru mine, ma simt mai neajutorat ca niciodata in relatia mea cu zeii. La ce-mi foloseste un loc exterior templului meu, care sa poarte aceeasi denumire, daca eu nu ma pot ruga in mine? Nu am nevoie de ziduri si turle impunatoare… ma am pe mine, zamislire a templului asa cum au vrut zeii sa arate, cui ii foloseste desacralizarea templului si mai accentuata cu inca cateva sute de milioane de euro? Regresia sacralitatii in traditia umanitatii emana noxe si pulberi ce ingreuneaza comunicarea cu zeii, aerul odata oxigen de nepretuit, fara de care intram in stare de asfixie, acum este de nelipsit provocand stari extatice, initiatoare in profan…poate ca asa ii indepartam pe zei..sau poate ca zeii nu mai vor astazi sacrificii si ofrande omenesti! Trebuie sa ma intorc la mine, sa gasesc o cale de a ma urca la Ei!

ceas tarziu

De unde oare am nascocit tenebre in sanul nostru de veci imbatranit? Ce umbl-acum prin constiinti golite de laptele sfant al furiei demente ce se trage din al nostru Gheorghe… Si ce grandioasa privire imi crescu, atunci cand ti-ai cladit pe-a mea credinta Tocmai necredinta ta! Darul fatarniciei porneste furii asemeni ochiului din ciclon, ce vegheaza la searbada taina a umanitatii; Si-ar fi mai potrivit in ceasurile-acestea sa imi dispara urma in praful de pe ceasul vechi si statut. Cat despre iubire…hmmm; asta-I pura inventie; s-a oprit ca si pendulul. E-o sulita adanc infipta in sacrificiul meu ce-mi consuma flacara Si sangereaza! …dar din ce in ce mai putin. Pierdut in zare, mi-I coloritul palid de vantul care bate peste deznadejdea mea Ce-si freamata samanta s-o puie in pamant si sa incolteasca; La fel cum nepatatul strugure sfaraie copt sub seva-ncinsa de soarele arzand Pamantul ii primeste resturi putrezite prin vine ingropate de iazuri si izvoare pline de mormant. Un rai inventat de simtiri abandonate, trezeste in contemplu trupul desfatat Misunand aiurea sageti de cristale inmuiate-n otrava sarpelui cu clopotei. Trezirea molcoma se-aude fosnind in vlastarul vietii numai spre final, Dar chiar si-atunci boierul se-ncapataneaza a mai primi pedeapsa, iertarea si mantuirea. Si deci iubirea mea, ce rost sa-mi pun sufletul pe tava Cand stiu ca pe-o alta tava sade cutitul ce sectioneaza inimi, le suge viata Si le arunca-n haos!? La ce bun, iubirea mea, sa iti fac nervi degeaba si sa nu crezi in suferinta mea? La ce bun, iubirea mea, sa-ti scriu compuneri ieftine pe care nu le recitesti? Cand stiu prea bine, iubirea mea, ca tot n-ai inteles; de aceea cititul repetat conduce spre Intelegerea suprema, fara echivoc si pur adevarata! La ce bun, iubirea mea, sa nu dorm nopti si tu sa te petreci? La ce bun, iubirea mea, fals sa imi vorbesti si adevarul negru sa-mi pecetluiasca viata; Cand amandoi am spus totul sau nimic…? Deci la ce bun, iubirea mea?

Revelarea Adevărului Pe Căi Mincinoase – Partea a II-a (aparut in Revista Airborne- Romanian Journal of Aerospace Engineering)

        În numărul trecut vă vorbeam de revelarea adevărului prin minciună şi încheiasem prin marcarea câtorva evidenţe ale originilor adevărului şi minciunii, în strânsă legatură cu celelalte veritabile relativităţi ale adjectivelor în general, sau ”subjonctivelor” cum spunea cineva- în particular. Acum însa aş vrea să continui oarecum subiectul propus anterior intr-un ton diferit; şi anume, vă voi vorbi despre o teză supusă deja unor analize ce a primit forme şi formulări variate în cercul meu de prieteni şi al cărei conţinut ar arăta cam aşa: adevărul a cărei veridicitate conţine doar adevăr este unul imatur şi condamnat să fie de mâna a doua. Ponciful este: un adevăr nu poate fi doar adevăr şi, la rigoare, trebuie să ignore orice nu este fals. Gradul de autenticitate oferit unei asemeni supoziţii este direct proporţional cu nivelul de cultură generală al oamenilor care o inţeleg sau nu. Fireşte, sugerez în primul rând o îndemnare la simţul comun care nu trebuie discreditat, pentru că astfel am genera un soi de mărginire intelectuală, fapt ce ar duce la o fisură in blocul criteriilor de evaluare. Aş spune că ideea de adevăr de acum câteva sute de ani este radical modificată de modernitatea actuală, o modernitate poate prea afectată de libertăţile autoînsuşite prin trăsăturile fundamentale ce caracterizează societatea de azi ca : neutralitatea statului, capitalismul, şi toate celelalte trăsături definitorii, având poate ca unic rival, sau poate revers, cine ştie , postmodernitatea. Merg chiar mai departe în sensul invers al timpului actual, dar înainte după secolele trecute, şi spun că modificarea esenţială adusă conceptului de adevăr s-a produs la momentul instaurării lui ”Gott ist tot!” provocând fracturi inimaginabile în starea de trăire a adevărului , modificând percepţia asupra mecanismului de funcţionare a raţiunii; concomitent, mai mult ca niciodată, ştiinţa şi specializarea nimicesc şi neagă ulterior, adevărul pe care-l ştiau teologii seculari ai secolului al xvII-lea. Să ne amintim aşadar că din Platon şi Aristotel, din umanismul lor real, s-au născut toate ştiinţele cunoscute astăzi, au pornit toate filosofiile, spiritele critice, şi teologiile.

            Pentru o analiză cât mai exactă a criteriului de evaluare propun următorul exerciţiu : să ne imaginăm o situaţie în care un om îi face concesii altuia de tipul : α. « …te iubesc ! » sau β. « …te urăsc ! ». În primul caz, la fel ca şi în cel de-al doilea se ridică următoarele întrebări : a. are omul care face concesii de tipul acesta discernământul necesar unui adevăr care este doar adevăr ?; şi b. se supune acţiunea unei decizii diferit de aceea care decurge în mod firesc din natura lor ? Cu toţii ştim însa că, în animalitatea omului, în creierul insuficient exploatat pe care-l deţine, pasul de la un sentiment de iubire la unul de ură este foarte mic ; dacă lucrurile stau aşa, atunci se prea poate ca în mod special omul modern care a pierdut discernământul tradiţiei prin eucaţia bazată în mod radical pe « competenţe », acum să sufere de un heterodoxism cronicizat ce nu se încadrează în nicio limită. Într-o concepţie marginală şi absolută aş îndrăzni, lipsit de vreo consecinţă, să postulez următorul fapt : este cu precădere imposibil să afirmi la momentul t1 « te iubesc » ca mai târziu, ajuns în momentul t2 să afirmi exact contrariul, indiferent de drumul parcurs între cele două momente, momente care de altfel se anulează reciproc prin tocmai caracterul lor ubicuu. La o analiză mai riguroasă putem observa şi discrepanţa dintre cele două afirmaţii, care au caractere temporale total diferite, deoarece un sentiment de iubire nu este doar un sentiment ci şi o stare generală şi care este atemporală, iar unul de ură este ros de caracterul relativ, întins pe un timp scurt ; menţionez că nu vorbim aici de personalităţile individuale deosebit de puternice, care spre deosebire de celelalte, de « marea majoritate », au capacitatea de a transpune la propriu sentimentele de ură în stări de a fi . Revelarea adevărului prin căi mincinoase, căci acesta este şi genericul acestor rânduri, arată de fapt sensul descendent al săgeţii-indicator a adevărului. Cu alte cuvinte, adevărul poate fi găsit numai printr-o transcendere la rădăcina ce ne identifică spiritul în relaţie fără echivoc cu Universul, sau, dacă nu deţinem instrumentele divine, facem apel la minciună, folosindu-ne de calea ce-a mai de jos pentru a ne ridica pe treapta cea mai inaltă, care foarte sugestiv în această schiţă, reprezintă treapta cea mai de jos a integrării universale, şi care de altfel este ultima. Locul nostru in Lume nu este în reprezentarea fizică ci altundeva. Dar unde ? Ei bine, ca să poţi răspunde unei astfel de întrebări de o dificultate aparent ridicată, este imperios necesar să faci apel la minciună, pentru ca oferind argumente mincinoase să poţi explica deznodământul necesar adevărat, şi pe care cu toţii îl ştim, sau cel puţin ar trebui să-l ştim. La fel ca în exerciţiul de mai sus, aici adevărul este atemporal şi este pur şi simplu, iar minciuna joacă rolul relativ pe care îl juca ura. Minciuna este de fapt pionul de care nu ne putem lipsi pe tabla vieţii noastre care ne oferă dezgustul de lume ca să putem merge altundeva. Adevărul poartă în pântecul său păcatul întâlnirii cu iluziile care ne-au ajutat să trecem peste toate încercările « nedrepte » şi care, aparent sunt responsabile pentru ceea ce suntem astăzi. Prezentul este la fel de neadevărat ca şi viitorul, căci el evocă toate minciunile trecutului, iar geniul pervers al unei anume stări constă în a şti să speculezi sfârşitul. Desigur, există aici câteva constrângeri inevitabile conţinute în chiar conceptul de minciună. Pe de o parte, instituirea unui sistem de gândire ce combină raţionamente ce folosesc minciuna şi adevărul de-opotriva, dar care presupune o îndoială mai mare decât minciuna însăşi : e suficient de limpede sensul fundamental al acestui raţionament ? Cu alte cuvinte, ne va fi iertată calea pe care am ales-o pentru a ajunge la adevăr ? Ne mai fiind necesar un act de disperată argumentare voi folosi următorul pasaj din Psalmul lui David, cap. 5 : « Iertarea nu poate veni decât după mărturisirea păcatului… » ! Consider că este inutil să adaug că, potrivit Scripturii, iertarea urmează întotdeauna executării pedepsei. În chip atroce, adormirea în care zace spiritul celor mai mulţi dintre noi, ne face să interpretăm ideea de ispăşire a pedepsei ca fiind un proces de tortură, şi nicidecum o modalitate cum nu se poate mai eficientă de a gusta libertatea (liberul arbitru), şi de a alege aşadar opţiunile care ni se potrivesc cel mai bine. Aşadar, într-un cadru depăşit de orice limitare, minciuna relevă simplitatea adevărului şi accesibilitatea lui covârşitoare. Revin asupra ideii secundare din numărul trecut şi repet : considerând că începutul a fost sincer înseamnă că acum trăim o minciună, iar dacă luăm în considerare prezentul ca adevărat, atunci începutul a fost minciună, iar prezentul nu poate fi altfel decât aşa: mincinos!  În egală măsură pare a fi de vină pentru acest « mecanism »  fărâma de sinceritate pe care o conţine o minciună, care în fond serveşte unui scop ce constituie partea lăuntrică, proprie şi esenţială a unui adevăr. Proliferarea centrilor non-separabilităţii minciunii de adevăr admite şi o măsură esenţialistă ce pare a fi şi teza proliferării simultane a celor două noţiuni puse în discuţie, şi care în definitiv par a se descoperi una pe cealaltă ; sau altfel spus se află într-o relaţie de interdependenţă totală, deşi una se anihilează pe cealaltă în finalul procesului revelaţional. Această aparentă contradicţie, dacă nu este bine mânuită, tinde să manifeste un sindrom al erorii umane, cauzând rătăcirea individului ce scoate la iveală o malformaţie a discernământului, şi în acest nefericit caz, mijlocul nu mai scuză scopul.

            Deşi risc să fiu identificat în spirit de glumă, ca « sectant », prefer să-mi exprim argumentul ca o simplă opinie, şi nu ca o datorie morală, pentru simplul motiv că nu poţi invoca moralitatea în chestiunile iertării. Daca veţi inţelege conexiunile din toată această înşiruire de propoziţii şi fraze, veţi înţelege cu siguranţă că, a inţelege nu este o reprezentare a voinţei cât una a simţirii. Propun aşadar să ne cunoaştem mai întâi pe noi inşine, mai înainte de a încerca să cunoaştem aparate de zbor, să descoperim cum suntem noi construiţi, ca indivizi unici si irepetabili, pentru ca negreşit, după aceasta, toate cunoaşterile vor veni de la sine ; matematicile trebuie simţite mai degrabă decât inţelese ; sunt convins că odată ajunşi aici, dragi colegi, aţi regăsit în interiorul vostru diferenţa principiilor logicii de simţământul unui fenomen fizic, simţit şi inţeles nu numai cu materia cenuşie, ci cu întreaga fiinţă.

 

 George Constantin, 12 martie, 2010

 

Comentarii închise la Revelarea Adevărului Pe Căi Mincinoase – Partea a II-a (aparut in Revista Airborne- Romanian Journal of Aerospace Engineering) Publicat în Nimicuri de zi cu zi

O genealogie a fantasticului

       In ultima vreme rasar ca dupa o zi ploioasa la suprafata creierului idei nascocite, cautate anume parca sa evidentieze absolutismul obiectelor viselor mele; niste scopuri musai de atins in detrimentul convertirii la o credinta de tip radicalista. Nevoia de a ma afirma in fata improbabilului dezvaluie dintr-un instinct pur epileptic o succesiune de argumentatii inaltate unor pretexte de a satisface cu tot cugetul nevoia de mitologie, de fictiune suprema, promovata la rang de stil de viata. Nimic mai gresit ar spune unii atata timp cat practica ramane la nivelul purei imaginatii, pentru ca cei mai multi nu cred in adevarul pe care un mit il provoaca, il produce, la fel cum intr-o fabrica painea se coace, se rumeneste si isi face aparitia pe benzile rulante; un adevar oferit la pachet, acoperit de un ambalaj…asa-i si cu mitologia; voi incerca sa argumentez de-a lungul acestor randuri credinta mea in fantastic. Cati dintre noi suntem gata sa ne rasculam impotriva propriilor firi? Cati dintre noi indraznesc sa se anuleze pe sine pentru a da frau liber constiintei pure? Orice intransigenta indreptata asupra ratiunii descopera constiinta pura, adica mitologia, fictiunea in care suntem atat de putin increzatori, si care ne face atat de putin sociali… Certitudinea ca maine va fi o zi cu soare este la fel de improbabila ca faptul ca maine nu va fi o zi fara soare; astfel certitudinea devine incertitudine, orice afirmatie in cadrul fixat de logica clasica este menita paradoxului propriu in cele mai eligibile conditii, in vehementa afirmarii si infirmarii, in statutul omului social de a fi social. Culmile cele mai inalte pot fi de fapt cele mai adanci atata timp cat domeniul de raportare pare a fi unul heliocentric, aici pe Pamant, mai degraba decat unul Cosmic, Universal. In megalomania rasei superioare despre care vorbea Nietzsche se ascunde un ideal mascat in numele caruia au murit milioane de oameni ce-au semnat contracte, care si-au cedat “libertatea” sociala statului ca institutie suprema de organizare, sau daca nu suprema, elementara; toti oamenii astia sunt mai mult decat sociali, sunt mai mult decat o masa compacta si echivoca; prin idealul lui, marii conducatori au luat cu asalt societatile spre a crea nu “Supraomul” ci “Subomul”, o specie total alienata de sinele propriu, oameni care sangereaza prin traiul lor si umbla descarnati de ei insisi prin palate, muzee, cinematografe, scoli, spitale… chiar si prin cimitire. Nimic nu pare sa prevesteasca marele genocid ce sta sa se abata peste toti degeneratii, peste toti orbii; este un fel de metamorfoza ridicata la rang de absolut. Nimic nu trebuie sa reprezinte un scop in sine decat scopul de a te cunoaste, mai inainte de a te vinde; caci se pare, in societate, azi omul vandabil este o conditie esentiala; pentru ca nu-i asa, e bine sa stii ce pret sa ceri pe tine. Dar ce conditioneaza omul modern, omul social in genere, sa se vanda? Prin ce metode subconstiente varful piramidei se conecteaza la individ si-l face sa se vanda? Exista competitivitate? Dar loialitate? De fair-play se poate vorbi? Aud tot mai des genericul: “Viata e o jungla!”…bag de seama ca n-am evoluat deloc. A incercat cineva sa cunoasca mitul statului? De ce este el fantastic, s-a intrebat cineva? Raportul dintre vicii si virtuti pare echilibrat atata timp cat viciul poate lua forme nobile intr-o lume a “junglei”, iar virtutile pot fi considerate uneori defecte. Nu poti razbate decat daca esti competititv, ceea ce inseamna de fapt animalic, inselator precum leul, si nici de cum nu poate fi vorba de adevaratele virtuti care cladesc natura umana si-l evoca pe om in termenii ratiunii pure. Daca exista pasiuni pentru dogme, atunci exista pasiuni pentru fanatism si prozelitism pentru aceia care sunt considerati eretici intr-o ograda in care sunt inghesuite vitele si in care se afla o singura oaie; intr-o reprezentare simpla a acvariului din camera mea, perceput de vizitatori ca un decor exotic, eu sunt un evadat al spatiului conventional ce reuneste in obiectul acvariului notiuni simple ca: hobby, pasiune, ocupatie, si in niciun caz o extrapolare a sinelui intr-un mediu ce tinde spre perfect. Si-atunci, pe semne ca nu mai poti aspira la tine insuti decat intr-un borcan, un borcan fantastic. Omul politic este definitia coruptiei, iar fanaticul ce-i executa cu strictete ordinele, reprezentat de intreaga clasa a societatii nu-i decat o unealta spre perfectul Lui! El insa are marele dezavantaj ca al lui perfect nu-i intr-un borcan fantastic, ci intr-un tarc. Limitele suferintei omului social nu-si cunosc marginile si astfel pofta de putere a omului politic creste. Odata cu aceasta creste si barbarismul cu care-si va croi unelte si mai puternice, gata sa rezbata dincolo de orice fanatic aparut sa dea shut-down sistemului. Jocul universal in care suntem agrenati de nu stiu-ce forte mitologice nu-ti da posibilitatea sa fii neutru: ori esti, ori nu mai esti. Pentru mine uneori viata devine de neindurat si as vrea sa ma pot ascunde in borcanul meu fantastic si sa-mi pun capac; sa nu mai aud, sa nu mai adie vant si sa nu mai ploua! Sa inot pur si simplu printre pestii mei, sa ma scufund…

momentul final

Din neajunsul fiecarei ratiuni de a exista se naste o ratiune mai puternica de a se incapatana sa NU inceteze sa mai existe… astfel obsesia ia locul sentimentului de a fi, incoltind, aparent, in inima ta regretul si nelinistea pe care nu le poti stapani, care sunt mai presus de tine, despre care ai impresia ca nu-ti apartin, sau ca, cel mult iti sunt superioare intr-un fel sau altul; iti scapa de sub control  controlul propriu si te intrebi “de ce?”; fara toate astea, sau fara cea mai importanta fiinta, simti ca esti mai aproape de cea mai inalta suferinta metafizica; si este asa! Doar ca aceasta suferinta nu deschide portile catre distrugere, ba din contra, catre descoperirea eului cel puternic, salvatorul, partea divinului ce se manifesta prin putere si indrazneala; pentru ca atunci cand esti lipsit de lumina fiintei tale, ai impresia ca orbecai printr-un intuneric din care nu poti deslusi nimic, care este plin de pericole, inconstient te prabusesti pentru un timp definitiv… dar dupa toate etapele constientizarii, urmeaza glorificarea celei care-a fost, ii urmeaza grandoarea celui care a ramas si slava puternicului “intuneric” prin care ai orbecait; caci el ti-a aratat ceea ce nu puteai vedea cand inca era “lumina”. Of, vreau sa exprim durerea pe care o simt odata cu tine, dar pe a carei intensitate nu o cunosc; As fi vrut sa-mi rezerv “obligatia” de a-i multumi pentru ca te-a adus pe tine in lume… as fi vrut sa-i cant si sa-o slavesc asa cum merita; caci orice parinte nu-i altceva decat un erou, martiri suntem noi, cei ce ramanem, ducand poate mai departe vesnica lor suferinta. Mireasma mortii insa pluteste pretutindeni si astfel nici noi nu suntem scutiti de lucrul acesta; de aceea trebuie sa intelegem cumva maretia mortii, care iata, curma o suferinta care nu este umana… n-o poti duce singur, si astfel ai fost eliberat… Indrazneste sa iti extinzi simtirea dincolo de aceasta despartire fizica; locul cautarilor noastre nu este altceva decat un sediu din marele SNC (sistem nervos central) ce reprezinta de fapt locul nimicirilor noastre; oamenii asa-zisi puternici clacheaza in mortalitate ignorand emotia vie din suflet ce dainuie. E curios cum poporul roman amplifica semnificatia mortii intr-o exuberanta jeluire, bocet, de morminte, cruci, gramezi de pamant etcetera, si care nu fac altceva decat sa aduca in pragul disperarii si al groazei; oare cultura noastra sa fie una a proscrisilor, a expulzatilor, a oamenilor fara sperante? ma gandesc cu bunatate si apreciere la popoarele care canta si danseaza cand cineva moare… exista clar o diferenta de viziune, de percepere a celui mai sigur lucru din viata aceasta. Si iata totusi cum doua culturi diferite vad aceeasi esenta in moduri diferite… oare cum este posibil? Pentru ca diferenta culturala nu ar trebui sa insemne si diferente de optica cu privire la un adevar tare.  Desigur, nu vreau sa intru in polemica si sa mi se insire motive etnice, demografice, religioase etcetera…conteaza prea putin. Ca un subprodus al tristetii noastre apare de fiecare data un regret reprobabil de nu stiu unde, ce naste convulsii atroce, sentimente de vinovatie si idei nedigerate. Intr-un moment totul pare ca s-a prabusit si ca nu mai avem scapare si ca, asemeni unor resturi din farfuria nespalata ramasa de la pomana de sase saptamani, ajungem pana la urma tot acolo….dar nu asa trebuie sa curga lucrurile; nu! Hipnotizati de ideea mortii subjugam rationamentul care ne da impulsul durerii si astfel ne condamnam singuri, asimiland ceea ce slabeste sentimentul de iubire, care decimeaza sufletul. E izbitor de adevarat faptul ca o stare de fericire este anterioara unei stari contrarii cu care avem impresia ca se termina totul. Imaginile de care uzeaza cu inconstienta naturalete- si care isi gasesc obarsia in acest “spectacol” grotesc al bolii, suferintii si mortii- traditia,  sunt generatoarele primilor pasi in care omul este lipsit pentru prima oara – crede el – de starea paradisiaca, pe care oricum n-o constientiza si care are impresia ca parca tocmai a scapat-o… nimic mai fals decat un regret ce apare la suprafata “constiintii”. Dupa mine este o forma de lasitate ancestrala care nu propune altceva decat o dezertare a sufletului de la viata pamanteasca. A adera la adversarul vietii inseamna in primul rand a curma suferinta proprie, lucru pe care cei mai multi dintre urmasi nu-l inteleg; caci da, viata nu este decat suferinta si deci, adevarurile lui Buddha capata relevanta: boala, batranetea si moartea sunte elementele vietii. Norocosii trec prin toate trei, iar ceilalti numai prin una sau doua; astfel ca norocosi devin cu adevarat cei din urma…Nu exista un limbaj ritual care sa descrie moartea intr-o experienta “probata”; la fel cum ar zice bunicul meu, fie-i tarana usoara: “ma, nu s-a intors nimenea din moarte ca sa se vaite!”, asadar cel mai cert lucru din viata este de fapt – salvarea noastra. Esentialul consta in a intelege neputinta noastra si de a ne feri sa devenim mecanici. Reactiile desigur sunt pline de argument, sunt firesti, insa o impacare cu sinele se cere urgent! Evident ca, realismul tuturor lucrurilor insirate aici tine doar de filtrul prin care treci esenta lor si care poate fi definitiv transata de realismul tau propriu; insa nu ma indoiesc de punctele comune ce ne unesc, de atractiile ce graviteaza in jurul nostru si care, desigur, ne fac de o potriva sa ne iubim si sa ne uram… or, daca miza este sa iesim cu bine din calvarul vietii, vom alege mutari care sa ne conduca spre moarte sau sa ne conduca spre acceptarea ei? Totul depinde de cat de dispus esti, ca individ, sa deschizi ochii, sa auzi, sa ceri ajutorul si practic, sa-ti negociezi viata. Restul vine de la sine. Voi invata asadar alaturi de semenii mei din experientele lor, si voi profita de ele ca sa-i ajut, pentru ca ajutandu-i pe ei, ma ajut de fapt pe mine. Caci toti suntem unul, si unul suntem toti, intru divin.

 

Mix – Articol publicat in revista ” Airborne-Romanian Journal of Aerospace Engineering”

Articolul s-a intitulat ” Revelarea Adevarului pe Cai Mincinoase”, reprezentand o insumare a rezumatelor catorva din textele publicate aici. Iata ce-a iesit:

Nu-mi pot da seama de ce mi-a fost atât de greu să citesc “Lacrimi şi Sfinţi”!… se poate ca un sâmbure de îndoială să-mi fi stăpânit inima, în ale cărei camere, cu stupoare încolţeşte: “Dumnezeu a murit!”… – să nu fi rămas decât sfinţii şi lacrimile lor? Cu greu aş putea spune dacă asta mi-a pus ochilor piedică, să vadă, şi cu greu aş putea mărturisi dacă nu cumva, ipotetic vorbind, s-a pus lacăt definitiv pe lacrima ce-o voi vărsa în cea din urmă clipă. Zări-voi oare lumina pură, izvorâta din regret pentru paradis? O inimă transfigurată în sfinţenie… ce teamă cumplită mă cuprinde! Locul singurei rătăciri valabile este pentru mine violetul cerului, acolo unde sfinţii se opresc, pentru că acolo stă “organul” care vede tot. Şi nu, cerul nu este sus, cerul este tot! Ceea ce vedem noi, oamenii de pe Pământ, nu este decât câmpul vizual restrâns, redus, pe care ni-l oferă ochii— căci ei nu văd! Ce este sus este şi jos, ce este jos este şi sus… ce este sub noi? Cerul ştie! Totul e în tot, totul privit de “sus” se află la locul lui, aici jos, aşa cum, de aici, tot ce e sus se află la locul lui. Tot haosul nu este altceva decât o ordine supărătoare. Cerul este ultima limită…singura de fapt! Căci numai în infinit sfinţii iau naştere din următoarea ecuaţie: “Lume+Dumnezeu+Neant=TOT!”. Ce nu poţi percepe dincolo de toate astea nu e decât neghina ce trebuie separată! – astă învaţătură am primit-o, iar minţile seci, sau capetele pline cu piure de cartofi dezvoltă ceea ce generic se numeşte intoleranţă. Un termen devenit mai mult fizic… intoleranţa, din punct de vedere etic nu este parte integrantă indignării, căci ea, cea din urmă, implică activitate spirituală intensă, relevând nemulţumirea  faţă de ceva! Deci intoleranţa nu este nicidecum un simţ supradezvoltat al respectului de sine cum a fost postulat; acolo unde nu există spirit, se pierde definitiv respectul de sine, care nu poate fi asemuit nicicum toleranţei. De ce, spre exemplu, muzica pare să împace spiritul cu raţiunea? Că nimic nu e mai important decât sa-ţi pui întrebări, pentru ca în momentul formulării ei, automatizat, răspunsul să capete formă si însemnătate. Tot ce se vede este demn de dispreţ! Căci ce este dispreţul, dacă nu forma finală, premergătoare, iubirii de oameni? Iubind oamenii îmi ofer certitudinea de a nu deveni un sfânt. Nu e nimic natural in natură; totul e sacru! În tot ce vede ochiul meu, un dumnezeu stă ascuns. Ziua în care Natura îmi va părea naturală, va marca sfarşitul şi începutul a altceva!” Adio mare, adio cer! Nu mi se pare oare când privesc un cer pur ca lacrima suficient de nenatural, ca să cred că e posedat de un dumnezeu?”.

Proaspăt doborât de necesitaţi multiple, omul alege să se refugieze in câmpul minţii creându-şi o lume proprie, ce arată exact aşa cum frustrările i-o înfăţişează… acolo are posibilitatea să trăiască aşa cum n-o poate face alături de semenii lui fizici, şi prin ea elimină toxinele vieţii lăuntrice. Nemaiexistând conflicte de ordin social, el nu interpune niciun fel de limită între verosimilitatea unui act şi contrariul acestuia, măsluind adevăruri mincinoase despre el însuşi. Mersul zilnic la brutăria ce-l hrăneşte este înlocuit de rătăciri pe drumuri lungi, întâlnind în calea-i oameni buni, simpli, fără pretenţii şi aşteptări ce-i oferă “pâinea” spirituală, lumina pură, bunătatea şi libertatea de care are atâta nevoie. Călătoreşte catre o Mecca nepătată, un univers al păcii şi al liniştii totale…fără boală, fără batrâneţe şi fără moarte. Iubeşte pe oricine, şi oricine îl iubeşte! E fericit într-o lume de carne prin care poftele mişună ca viermii oferind plăceri nemăsurate, pe care înainte nici nu şi le închipuia. Renaşte nu speranţa în el ci setea de vid emoţional în care sunt prezente şi permise doar orgasme maiestuoase ce-l înalţă de la pământ. Mările se urcă spre înaltul cerului purtându-l pe valurile limpezi către insula de pe nor, aşezându-l acolo epuizat şi leşinat de vlagă. Creatura naşte pe Creator! Trăim după un model pentru că aşa trebuie să fie? Oare originalitatea nu este decât un “moft” lipsit de adevăr folosit doar de oamenii ce vor să se evidenţieze cumva şi purced la minciună? Încep să nu mai am îndoieli! Cuvintele măreţe rămân doar cuvinte atâta timp cât ele nu se simt!

“Ca-şi-cum” – e-o expresie atât de des folosită în comunicarea noastră încât am ajuns să mă sperii de ea. E “ca-şi-cum” ai spune deodată: GATA! Cartoful ăsta prajit chiar iţi porneşte cancerul!!!! S T O P! Am început să mă gândesc la acest “ca-şi-cum” ca şi cum ar fi un înlocuitor pentru realitate… şi nu, nu este o expresie locţiitoare pentru realităţi…ea prezintă iluzia unui lucru în realitatea sa. Când mărginim un şir de cuvinte e musai să-l introducem pe “ca-şi-cum” ca expresie ultimă a lipsei totale de identificare rapidă a unui sinonim elocvent într-o situaţie dată. Facem referinţe la lucruri şi la natura lor de parcă le-am şti dintr-o dată pe toate în toată suflarea lor. Mă întreb oare daca e natural să-l folosim pe “ca-şi-cum” – “în-loc-de”? Ei bine, pentru mulţi dintre noi, tinerii generaţiei ‘80, amicalizarea relaţiei “ca-şi-cum” – “în-loc-de” are loc în cele mai multe dintre cazurile de meditaţie şi reflecţie personală şi interpersonală folosind cele două expresii în sensul cel mai adevărat de “ca-şi-cum” decât “în-loc-de”. Numitorul comun îl avem, aşadar putem construi o teorie pe marginea insuşirii adevărului ca unică unealtă dreaptă şi doar atât…fără a folosi alternative sau mai grav…înlocuitori! Pare a fi un text conservatorist dar nu-i deloc aşa… adevărul nu are cale de mijloc; adică nu e ca-şi-cum ai minţi adevărul…

Considerând că începutul a fost sincer înseamnă că acum trăim o minciună, iar dacă luăm în considerare prezentul ca adevărat, atunci începutul a fost minciună, iar prezentul nu poate fi altfel decât aşa: mincinos! Cum minciuna si adevărul merg la braţ ca doi iubiţi, nu se pot lipsi unul de altul, aşa prezentul de trecutul nostru; gândeşte-te dacă poţi, ce mari am fi noi dacă toată mascarada asta n-ar avea loc…deci nu suntem mari! Adevărul vrea să eclipseze raţionamentul minciunii, bazele pe care este ea aşezată, ca oferind alternativa la nesinceritate, minciuna să fie sub autoritatea directă a ceea ce poate fi acceptabil; o formă de minciună mai uşoară, mai palidă, care pâlpâie, dar care nu se stinge niciodată! Nu cunosc termenul dar îl folosesc şi-l îndrept către mine însumi; întăresc argumentul şi măresc intensitatea momentului din teamă; din teama de a compromite ce “cred” eu că am construit; din teama de a anula ceea ce am considerat ca fiind “pe propriul plac”; din teama de a primi refuzuri…aşadar, cum mă pot întoarce în omul care-am fost dacă tu, nici măcar tu nu-mi poţi oferi securitatea de care am nevoie? De aceea adevărul, prin natura lui este nesincer: minţind, adevărul este partea frumoasă a răului ce urmează a se produce, pe când minciuna este lăsată a se autodistruge prin caracteru-i fals, arătând partea întunecată a binelui ce nu se va produce nicicând, tocmai pentru că relativitatea termenilor ca bine şi rău, urât sau frumos, corect sau greşit, normal sau anormal şi etcetera, tinde către minus infinit! Se neagă cu totul orice posibilitate, alternativă la bine şi rău, frumos – urât şi aşa mai departe, pentru că ele sunt denumite generic “căi de mijloc”! Dar cine alege pentru noi? Iarăşi aici se creează falsa impresie a adevărului general valabil, care-i conferă “liberului arbitru” autoritate absolută minţind existenţa altei libertăţi mai umane decât acesta. E un subiect mult prea amplu, menit să despice firu’n patru ca să ne dăm seama că orice-am alege e ceea ce ei vor să alegem, şi nicidecum o alegere arbitrară, proprie, adevărată. Implementările făcute prin intermediul educaţiei ne-au îndoctrinat şi ne-au orbit; nu mai putem vedea pădurea de copaci! Ţie îţi spun: adevărul se află chiar sub ochii noştri! Nu trebuie căutat în nicio altă parte! Îl vedem, îl ştim, îl acceptăm sau nu!? aşa se pune problema; dar despre metodele de confesare ale adevărului prin căi mincinoase, într-o altă însemnare…

Comentarii închise la Mix – Articol publicat in revista ” Airborne-Romanian Journal of Aerospace Engineering” Publicat în Nimicuri de zi cu zi