Un refugiu pentru resentiment esti chiar tu ! desi in chip curios ti-ai refuzat cunoasterea interioritatii prin traducerea ei in obiecte ale lumii fizice , totul este spus in cuvinte deloc simple si deloc la vedere – suprafata ta se pare ca este chiar miezul ; dar da, cum ai spus si tu, tinzi sa ramai un episod, un alt test cazut si un epilog trist. Si toate astea de ce ? pentru ce toate nascocirile-astea, pentru ce fiecare privire umeda ? Fireste nu ai un raspuns, iar daca totusi se poate sa posezi unul, el trebuie sa fie bine ascuns in tine ! Nu condamn la tine nimic – decat modul tau de-a dreptul CRIPTIC de a fi ! Exact asa ai ajuns : « …din baie la telefon, ai vorbi ! ». Imi pare rau ca am ajuns doar o unealta de distractie pentru tine, si ca tot ceea ce eu scriu acum nu mai capata nicio valoare in fata ta, drept dovada lipsa ta total dezinteresata de vreo reactie, fie ea si doar amabila… motiv pentru care, cu acest text, voi pune punct « cantarii » sau transpunerii tale in randuri. Risc sa devina flori de mucegai menite sa-mi faca rau, reactivandu-mi poate tuberculoza de care cred ca m-am vindecat. Cred cu tarie de asemenea ca nu vei duce dorul nicicand unui vers, text de-al meu, fiind in permanenta cineva acolo care-ti consacra « dulcegarii » serioase mai bine deat o fac eu, sau mai sincere. Intr-o alta ordine de idei, imperativul moral al regresiunii mele ma forteaza sa revin la statutul adamic, prin intermediul reconcilierii cu natura mea. Astfel ca, de fiecare data cand voi mai intalni oameni asemeni mie, voi incerca sa-i distrug prin mijloace categorice de marginalizare emotionala. Cum se stie, toti marii intelectuali sunt emotivi, asadar tie ce-ti lipseste ? Eu cred ca sageata timpului este descendenta, pentru ca adevarul se afla numai la origini ; prin asta incerc sa te intorc putin in timp, astfel analizand « originile noastre » sa-ti trezesti sufletul din adormire ; sa vezi de ce eu sunt asa, de ce se intampla toate scenele astea, dar mai ales sa vezi de poti sa identifici ceva « defectuos » la tine ! Fumul tau de tigara indreptat asupra-mi, intr-adevar a trezit in mine admiratia, patosul dar si compasiunea pentru ceea ce incerci sa fii. Si nu uita ca adevarul nu vorbeste niciodata limbajul evidentei !! Asta face ca trairile noastre sa aibe farmec, inteles dar nu si explicatie. Inchipuie-ti ca firea mea « libertina » s-ar fi plictisit instantaneu daca nu ar fi adaugat ceva piper peste muschiul inimii in sange. Si fiece bataie de aripa trimitea cate-o sageata catre tine, pe care o sfarseai inainte de-a rabufni in pieptul tau…drept urmare ai considerat taierea aripilor mele, singurele generatoare de farmec, ca fiind absolut necesara intr-u apararea propriului tau ego. E infinit probabil ca vei pune cauza in efect si vei lasa ostilitatea sa iasa la suprafata, insa convinge-te de propria ta dorinta ; identific-o si da-i glas ! Amestecul de idei nu inseamna nimic, pentru ca dupa cum bine stii, oricine are idei, insa conteaza foarte mult cine le pune in lumina ! Natura nu este un substitut al civilizatiei, este insasi fundamentul ei ; tot asa si cu noi… ne-am civilizat, insa fara a lasa natura sa-si aduca propria contributie, si astfel am ucis clipe valoroase, ce parca tind sa se transforme in uitare si degradare ; este stadiul ultim al unei comuniuni degenerative. Tu vei uita cu usurinta si te vei imbata cu aceleasi lucruri efemere cu care ai facut-o pana la varsta asta… este dureros pentru mine sa vad cum eviti raspunsuri si intrebari, cum cu o delicatete aproape grosolana, imi refuzi dreptul de a reusi sa vad prin obscuritate, izbindu-ma de-o indiferenta parca ireala, de necrezut. De aceea nu inteleg de ce nu-mi spui : « Lasa-ma ! »… astfel as intelege ca nu am nimic de scos de la tine, ca nu ai nimic de oferit si ca de fapt ne-am petrecut doar timpul impreuna de teama sa nu cadem in plictisul unei relatii de « prietenie » uzuala. Scrisoarea ultima ramane « in picioare » si-si asteapta inca raspunsul… postasul intarzie sa apara si nu inteleg de ce ! sper insa intr-o revenire ! Adio randurilor !
Category: 1
Prin duhoarea carnii m-am perindat inca o data plin de pofte scarbite de impuritatile celeilalte bucati de carne. Dezgustat inca o data de mireasma intunecata a abisului in care m-am afundat am constatat ca este cel mai de prisos lucru pe care-l pot face in deplinatatea actului. Nesocotinta nu este un act regretabil atata timp, cat in urma dozei de placere obtinuta ramane o aversiune nestapanita de patos grotesc. Si ce-i omul daca nu un abator? O groapa de gunoi in care putrezesc deopotriva dorinte si nazuinte, placeri si repulsii, animale si neoameni, demoni si ingeri decazuti; o groapa fara fund, un terminal plin de seve si sperme, fecale si resturi de oameni desfigurati. Batjocura nelipsita, automutilarile si biciul negru, alcatuiesc ceea ce noi numim placere; avem ochii larg deschisi dar nu vedem, suntem orbi si ne plasmuim imagini despre solduri cu forme ovale, sani tari, guri cu buze rotunjite care sa cuprinda mecanic madulare tari, dar nu vedem, nu vedem ca fiecare act de “placere” aduce cu el dezgustul, regretul si imputiciunea spiritului…. ! nu vedem ca virginele si eunucii nu mai au insemnatate! nu vedem ca noi insine ne pierdem din valoare! Ne indepartam tot mai mult de mireasma carnii fragede, a ceea ce am fost odata si nu mai suntem; ne-am patat si nu ne mai putem intoarce! Alergand dupa forme si culori diferite, alergam de fapt dupa inca un cui ce va gauri fara mila spiritul zvarcolit de cruditatea ratiunii. din acel moment suntem cuprinsi de o psihoza trupeasca ce ne conduce; suntem sclavi ai poftelor si degradam astfel lacasul sfant! inchidem ochii si vedem carne venind din toate partile, astfel ca pana si gandurile, lumea “nevazuta” este sub jugul depravarii! Din ce mar sa musti acum ca sa poti sa redevii virgin? Cine-ti poate oferi surescitarea necesara constientizarii placerii nu sub forma de carne ci sub forma de energie?! Cum sa mai crezi in existenta spiritului cand te lasi condus de propriul madular? el nu cunoaste blandetea si opusul materiei. Dar cate “muze” ma ademenesc si cate imi fac cu ochiul….le voi rezista? NU! nu le voi rezista niciodata, caci groapa de gunoi ma cheama! sa ne aruncam deci fara tagada in molozul ratiunii, sa devenim rebutul constiintei, ratatii gandirii pure! numai astfel ne vom identifica in intregul lumii! vor colcai viermii printre maruntaiele noastre si ne vor sade corbi pe umeri si solduri dezgolite, vom deveni stindardul placerii absolute! Ma feresc cat pot! Dar care-mi e credinta astazi? Eu oare mai cred in virgine si eunuci? Cum sa accept targul sufletului meu? va trebui mai intai sa-mi scoata ochii! Nu-mi voi vinde nicio parte din mine; desi ma dedau abandonului, dupa fiece zi ma ridic si ma lipesc bucatica cu bucatica. Sunt singur, dar liber! Voi arunca samanta nerodita pentru ca singur ma ridic pe culmi si cobor in abisuri, si din prabusiri imi construiesc ridicari…fiecare pas e platit din greu…dar este al meu! Lupta o dau cu mine si nu cu cei din jurul meu! Sunt singur in fata oglinzii!
O confuzie ce-mi irita starea asta… Un limbaj pasiv ma poate elibera, sau nu, de tot ceea ce credeam ca stiu si nu mai stiu. E-o stare vecina cu melancoliile triste din zilele ploioase si gri, cand cerul urla ca un nebun… Ca aseara! si nu m-am speriat de teroarea grandioasa, ce i-a insuflat-o pare-se bietului catel de langa fantana secata, legat in lanturi… Legat in lanturi isi taraia de la un cap la altul fiecare zala; era disperat; in agonie s-a ascuns in cusca lui , ce era luminata frecvent de cate-un fulger greu… si ploua teribil. Iar eu stateam pe prispa, fara teama, si ascultam mirat concertul funebru al norilor. La fiece tunet, geamurile se inspaimantau, tremurand din toate tocurile, numai eu ramaneam neclintit. Ba mai mult, l-am sfidat pe Cer fotografiindu-l de fiecare data cand sareau scantei din el… am prins cateva instantanee…reusite. Tigara dupa tigara am ramas inmarmurit , si-am ingenunchiat in fata Cerului … de fapt am ingenunchiat SUB El! Dupa replici minunate pe care mi le-a dat, dupa confruntari ambigue cu gandurile mele, Cerul isi arata ochiul noptii… era la primul patrar… un geniu n-ar intelege de ce-am vazut marginile Cerului din campul meu vizual, violet, mov… un mov asa de intens si de frumos! Mi-aduc aminte de niste rochii balenciaga cu corsaje rosii… un “corpsette”! Cainele inca bombanea in cusca sa, vizibil deranjat de furtuna, pe cand in departari inca se mai vedeau jocuri de lumini pe cer, semn ca spectacolul continua…dar pe alte meleaguri. Cantul unui cocos se auzi din curtea vecina, apoi parca toti ceilalti din sat ii raspunsera. E-un pic trist…
o, ce dezlantuit apogeu am atins in inversunarea ce mi-a pus stapanire pe oasele-mi obosite de atatea incercari!… si cum am cuprins eu fiece privire a ta! si cum m-am supus la picioarele tale, iar tu m-ai alungat! intr-un sens conceptional si delimitat clar de acel “mot-a-mot” mi-am acceptat conditia de om fara scapare; o conditie ce se descoperea mie insumi ca un soi de legitimitate in fata tiraniilor tale. cum podul pe care te-am asteptat prima oara devenise neincapator de miile de ganduri si dorinti tendentioase ce faceau raportari neclare la umanitarismul si dubla mea sensibilitate fata de moral si fata de tine, am decis sa nu mai urmez un curs neaparat impus de “impudoarea” ta… ascunzisurile sunt multe si vreau sa ma aventurez…insa imi vorbesti de limite si libertati raportate la conceptul meu despre notiunile-astea, si incerci sa-mi spui ca ajung la o contradictie totala, dar cred ca aceste concepte trebuiesc folosite cu foarte mare precautie, caci o manuire neadecvata a lor poate duce iremediabil la o ratacire a propriei persoane in ceea ce se numeste generic ” nesiguranta, confuzie etc”. vezi tu, fiece rand scris are valoarea lui in sistemul meu de gandire, pe cand pentru tine…din pacate nu este mai mult decat “beletristica”. Asadar, intr-un astfel de inteles, mie nu-mi ramane decat sa iti dau dreptate si sa recunosc ca sunt un fals, un mediocru ce afirma ca stie si ceea ce nu stie – asta daca accept ca ceea ce eu iti scriu este doar beletristica, pura literatura sau mai exact “compuneri de clasa a 5-a”. Dupa toate cele petrecute ma intreb daca mai sunt in toate mintile mele, luand in considerare si indignarea mea nelinistita cu privire abstracta la ceea ce insemnam noi de fapt, unul pentru altul. Trebuie sa demolez zidul interpus intre noi si sa dau nastere noilor ispite, menite sa trezeasca spiritul din adormire. cineva spunea ca orice rîvnă autentică trimite mai departe decît obiectul rîvnit…pe mine insa, m-a ametit, m-a debusolat si aruncat in nu stiu ce vis din care parca nu ma mai pot trezi; neexistand o reciprocitate profunda nu pot face alegeri pentru mine insumi, dar pentru tine?! nu decid absolut nimic! nu am aceasta putere de decizie tocmai din lipsa de tact si din nedorinta mea de a atrage napaste mai mari decat aceasta. Nu trebuie sa te mire diversitatea aparent ireconciliabila pe care am trait-o, nedisociat, impreuna, caci ea este dovada drumului parcurs de noi – stadiul in care eram absorbiti unul de celalalt, stadiul in care nimic nu mai conta si nu aveam nevoie de alti oameni pentru a indura aceasta viata plina de trairi difuze si lipsita de mantuiri (cel putin pentru mine asa stau lucrurile). Azi reiau firul, dupa ce m-ai facut pentru catva timp, deosebit de fericit, dar ai sfarsit la fel de repede starea de bine, spunandu-mi clar si raspicat ca nimic din ceea ce intreprindem nu are un fundament, si fara niciun moment de tagada “ai aplicat” si replicat ca… asa e bine! Eu nu pot construi ceva din nimicuri, sau fara sa am temelii construite – cum altfel ai putea construi ceva fara sa ai pe ce aseza acel ceva??!!; in asta rezida dorinta mea aproape nebuneasca si oarba de a ma descoperi tie prin tot ceea ce sunt ca om, ca individ si ca spirit, dezbarat de orice masca, orice piele sau atitudine falsa, astfel facand apel la imanenta mea sa nu reprezinte nimic din ceea ce spun sau fac o surpriza fantastica, sau mai rau de neiertat! Cu bune si cu rele, ca fara bine nu e rau si viceversa, sunt gata sa pornesc o furtuna de dorinte si realizari care sa ne poarte intr-o cat mai lunga calatorie pe noi doi! Am inteles principiul tau de a infaptui ceva, de orice natura fara nicio tragere de inima, ci pur si simplu, pentru ca vrei, insa nu se identifica cu principiul spiritual de a oferi ceva in mod dezinteresat, dar nu uita, cu daruire totala si neaparat din iubire…iar tie ti-e teama sa folosesti astfel de termeni, considerand probabil ca sunt semnele multiple ale “remarcabilei mele consideratii” ascunse si rau intentionate pentru tine. Cand fac, nu stiu prea bine ce fac, si asta confera bogatie si rod actiunii, e drept, in ultima vreme de factura negativa, dar preceptele unei bune intelegeri rezida in tocmai operatiile de comunicare ce stau la baza valorilor morale. Tot ce-ti ofer este cu dragoste, dezinteresat, fara a urmari un scop definitoriu, material sau mai stiu eu cum; oricum ar fi, adu-ti aminte de versurile acele: ” tu te porti de parc-o sa fii mereu aici / te-asezi atunci cand ar trebui sa te ridici / taci atunci cand ar trebui sa zici, / si-ataci… oameni care te iubesc crezand ca vor sa te faca sa zaci / e un joc nebunesc in care ca si ceilalti te prefaci ca e totul ok / si-alaturi de ei distrugi lucrurile care ne unesc!!!!” . Nu-mi extrag legitimitatea din exactitatea verificata a mijloacelor mele, ci mai degraba din propria mea personalitate individuala si spirituala. Neputinta ta este hrana pentru mine care “cade” grea la stomac, dar trebuie sa gasesc un leac, care corect aplicat sa vindece nevoia de tine! Impresionant totusi cum cu o singura privire fulgeratoare imi deschizi inima si sufletul…gata sa primeasca orice ar putea iesi din ochii tai de-nu-stiu-ce culoare…vraja unei dimineti, cand prindem un rasarit de Horus grandios sau din contra, palid, ascuns, de nu-stiu cate ori… de fiecare data altul… la fel si gandurile tale…de fiecare data altele decat ale mele…plutesti undeva departe, te tintuieste altceva in carapacea ta…si te ascunzi si maresti misterul din jurul tau…dar da-ti seama ca neoferind nicio doza de “adevar”…pur si sincer, neascuns, intervine plictisul… plictisul meu de a cauta in tine un adevar pe care refuzi sa mi-l dezvalui…Imagineaza-ti ca daca mi-ai spune “apasarea” sau persoana care te “apasa” si te tine in captivitate in momentul in care intinzandu-te in pat iti acoperi ochii cu bratele, sa nu patrunda niciun fascicul de lumina ce ti-ar putea tulbura visarea de-acolo…ar exista dublu avantaj, si anume: 1) tu ai scapa de stresul meu, ai scapa de-ntrebarea mea…”din toate-ntrebarile, cea mai grea”, si ti-ai putea vedea intr-un mod linistit de visare sau fantezie sau ce-o fi, si 2) te-ai elibera in mod absolut de un substitut ce nu functioneaza. mai reflecta si raspunde unei scrisori trimise de mine… dormi asa usor
Stari de neliniste si insomniace…stari ce degenereaza in depresii ascunse gata sa-mi arate cat de infundat sunt, gata sa-mi dezvaluie cat de gol sunt si cat de imposibila este o revenire ; sunt acele clipe cand realizezi ca nu ai incotro sa-ti indrepti privirile, acum, cand tu te-ai ascuns in carapace ; un scut ce nu poate fi spart, prin care nu poti sa vezi nimic, dar care iti arata cat de singur ai ramas ; memoriile sunt singurele prin care-mi mai tarasc acum sufletul ; il hranesc cu rezerva pe care mi-am creat-o in mod involuntar… prin tine nu mai pot vedea nici macar marea care ne-a chemat, nici macar plimbarile ce ne-au purtat… ardeam amandoi mocnit… mi-am impovarat constiinta si-asa aplecata de alte experiente nefaste cu inca un capitol ; un capitol steril, lipsit de verosimilitate parca. Negatia asta, refuzul tau de a ierta cu adevarat, dau nastere unor trairi grotesti : imi imaginez ca sunt calator intr-un desert aprig, si rapus de oboseala ma opresc sa-mi odihnesc fruntea de tine ; imi stergi cu multa grija sudoarea si-mi sufli in fata, racorindu-ma ! in visul asta tu esti oaza mea, la care am visat atata. Mirajul peisajului ma fura, tu inchizi ochii iar o camila se asterne sub picioarele tale… eu deschid ochii si tu nu mai esti ! ca prin minune reapari fulgerator si-mi tresare privirea ; lava de sperante se napusteste asupra-mi si-mi inunda intreg corpul, te vad si ma pornesc a plange cu siroaie de lacrimi verzi ce se dizolva in lichidul vulcanic, lasand sa se ridice nori verzi de fum care se pierd si ei spre soarele dogoritor… Horus ma pedepseste si ma cearta, ma trimite in calatorie si mai lunga, si mai pustiita. Pe umarul meu se plimba un paianjen, care-mi sopteste la ureche tot felul de lucruri bizare : imi spune ca tu nu m-ai uitat, dar ca totusi nu te poti uita, imi spune ca nu vei pleca, dar ca totusi te misti intr-o alta directie, imi sopteste ca el esti tu… tu stiai ca sunt arahnofob, si in clipa urmatoare o spaima m-a cuprins si te-am strivit de-un cactus inflorit ! ah si ce placere morbida mi-a inundat creierul in cele din urma clipe… ma uitam cum te stingi, si cu patima voiam sa te strang…patasei floarea de cactus intr-un curcubeu… m-ai strigat si eu nu ti-am raspuns ; mi-am intors spatele catre tine si am pornit in calatorie singur…din nou ! descult pasind pe nisipul clocotit, lasam in urma cate-o amintire si cate-un suras diabolic ; imi priveam chipul in cerul de sticla si-mi inchipuiam cum te ridici deasupra capului meu…. nu am crezut ca paianjenul ala erai chiar tu… m-am trezit si eram in camera amandoi, citind si suspinand in acelasi timp…. ne citeam propriile memorii. Eram intr-o stare de confuzie totala ; ma opresc pentru o clipa si te privesc indelung cerandu-ti sa nu mai vad nicio lacrima !… te-ai oprit si-ai izbucnit intr-un ras demonic ! atunci mi-am dat seama ca tu nu plangeai niciodata ! n-ai plans vreodata ! mi-am dezlipit capul de tine, m-am intors cu spatele, si am luat pozitia unui fat in pantecele mamei, si-am adormit gandindu-ma la tine ! ce inselatorie ! ce vis mefistofelic ! unde-am fost in tot timpul asta ? si m-am trezit la orele pranzului gata sa calc din nou pe nisipul arzator ! imi lipsesti intr-un mod ireal !
In urma repetatelor tentative de a defini si demonstra – pentru ca este necesara o argumentare solida a unei ideologii menite sa alcatuiasca ansamblul modernitatii noastre- caracteristicile unei democratii consolidate sunt ambigue si nesigure din punct de vedere liberal si arbitrar. Menite sa asigure omogenitatea democratiei consolidate, ansamblul de reguli, stimulente dar si constrangeri modelate, dau gres in ceea ce eu numesc depasirea conditiei statului, ca instrument sau “entitate” conducatoare si omniprezenta. Totul se desfasoara pe un teren cu nisip miscator, in ideea in care, ideologia accepta totusi o prabusire a unei democratii consolidate, dar care, asemeni pasarii Phoenix, in mod incredibil gaseste resurse (de orice natura) sa se ridice… noua si de asemeni gata consolidata. Se vorbeste in mod ironic, cred, despre loialitate in regimul democratic, tragand semnalul de alarma in trenul ce duce catre consolidarea lui, ceea ce face posibila oprirea sau, mai corect spus, stagnarea, sau de ce nu, uneori prabusirea consolidarii democratiei… un fel de amagire sublima si subtila, un placebo aruncat electoratului; situatie intalnita foarte frecvent in Romania ultimelor doua decenii, invocand totusi din 4 in 4 ani, imbunatatirea calitatii democratiilor consolidate, insemnand, pe semne, cresterea nivelului minim al bunastarii economice a tuturor cetatenilor si prin cresterea participarii “populare” in viata politica si sociala a tarii. Am pomenit termenul de loialitate cu scopul bine stabilit de a evidentia mitocania politica intalnita pe scenele romanesti – si ma refer aici la migratia semidoctilor dintr-un pol intr-altul, neavand practic, cred, nicio inclinatie, culoare sau apartenenta politica. Cred in universalitatea si personalitatea individuala, insa nu cred in universalitatea statului sau statala – desi termenii astia doi ar putea avea conotatii diferite; odata, universalitatea statului ar putea face referire la ubicuitatea lui ca “ceea ce constituie esenta”, iar universalitatea statala face legatura la “legea de drept” si influenta pe care aceasta o are asupra societatii civile, distribuita in mod absolut inegal intre aceasta ultima si societatea politica ce exprima “legea de fapt”. Divizarea sociala este un temei ce face parte din consolidarea democratiei ca forma de guvernamant sau doar ca ideologie pur politica? Oricum ar fi, ea reprezinta fundamentul privarii de orice fel, temelia efectului de piramida – deci a centralizarii si a deliberalizarii, caci oricat ne-am ascunde in spatele finei interpretari de profil, asistam la o clasificare, sau cum am mai spus, o divizare a societatii civile.
Tot ce se petrece in mine nu este decat o expresie a ceea ce-am fost… am fost manat intr-o vreme sa imi arat intreaga forta dar, nelegiuirea si barbarismul tau m-au facut sa bat in retragere… cant “Totul trebuie pedepsit!”- ai perfecta dreptate…nimic nu are caracter de gratuitate…asadar, ca vechiul proverb… dupa plata si rasplata; insa nu uita ca exista o inlantuire a tuturor intamplarilor, in sensul ca dupa ce dai …cam asa ti se da – intamplari care conduc toate intr-un singur punct…se spune asa: “iarta ca sa fii iertat si arata-ti milostivirea fata de mine!”. pedeapsa de care vorbesti tu nu este nicidecum una care sa nu poata fi carata! gandeste-te la tot ce inseamna efemer…! ce semnificatie au pentru tine caintele mele? poarta cumva pecetea efemerului? sortitului? se pare ca da, din moment ce nu poti lua o pozitie demna in fata unui om ce respira din cauza ta! nu stiu de vei intelege cu exactitate metafora…din intreaga ta atitudine nu se observa decat o cearta mai apriga cu tine insati decat cu mine….conflictul tau interior da nastere unui ego ce vrea suprematia si care te ingenuncheaza… dar din fericire, sau din pacate pentru mine cred cu tarie in calitatile tale regenerative, astfel incat, invatand sa ierti cu adevarat, iti vei da seama de fapt ca te-ai impacat cu tine…. greseala mea ramane insa greu de acceptat…si crede-ma ca blestem ziua aia in care nu ai fost tu…singura zi in care nu ai fost tu! atunci am vazut rautatea, furia, orbirea si ocara adevarate, asa cum nu-mi mai fusese dat sa te cunosc…dar nu asa voiam sa te stiu… ca un caine cu coada-ntre picioare am plecat, rapus de fiece vorba grea…intrezaream disperarea in ochii tai…si iti jur! as fi vrut sa ma bati!sa lovesti in mine cu toata forta, sa-mi zdruncini fiece organ, care la randu-i sa trimita semnale de alarma ratiunii!uite cat de bine maschez scrierile despre tine! nimeni n-o sa stie niciodata ca TIE iti scriu…dar tu stii?
Anul acesta s-a terminat pentru mine in mod neasteptat. Am calcat stramb fata de tine, am fost necinstit si mi-am insusit orice vina ! Vinovatia nu este probabila pentru ca nu exista dovezi incriminatorii scuzabile… lasand subiectul discernamantului de-oparte, dintr-o intentie si-o neatentie a iesit o mare de ura ! O mare sarata ce nu stiu de voi mai putea vreodata sa o sorb… pana acum am gustat din tine « franturile » acele de care vorbeai… am vrut mai mult, si acum nu am nimic… sunt gol pe dinauntru fara tine, simt cum fiecare coltisor al mintii este zguduit din radacini, vad cum fiece urma a constiintei dispare in neiertare…se pierde odata cu tine, si nu o pot opri. Ca sa poti ierta ai nevoie de cateva insusiri elementare : recunoasterea problemei reale, identificarea mea ca si cel pentru care ai fost, observarea fiecarui canon pe care-l port si in final, constientizarea faptului ca tot ceea ce ti-am spus a fost adevarat ! Iertarea nu este decat forma « benigna » a pedepsei meritate ! Arunca in sertarul ala toate lucrurile urate si alege doar ce-ti place ! Sunt mult, tu esti universul meu si singurul lucru pe care nu-l pot face pentru tine este sa ma vand… in rest lucrurile pot decurge asa cum vrem…ti-am spus de-atatea ori sa ma inveti, sa-mi arati si sa ma atentionezi de fiecare data cand sunt pe cale sa calc stramb… ti-am spus ca nu stiu sa ma port. Am nevoie de tine ! errare humanum est nu-i asa ? nu pot sa mai spun nimic in momentul asta ; recunosc, eu sunt total depasit de situatie si nu ma vad in stare trecand singur prin asta… nu vreau mila ta, nu vreau compasiunea ta, nu vreau priviri umezi sau zambete false… ma omori putin cate putin…si nu e mult spus ; eu stiu cel mai bine ce se petrece in mine… nu uita ca mi-ai luat capul in maini odata si mi-ai promis ca vei schimba ceva…n-ai facut-o, nu te-ai tinut de promisiune…ciudat, nu pari sa uiti usor. Dar eu voi fi aici tot timpul si voi indrepta putin cate putin cuiele ce-au fost batute acolo ; in inima mea ramane ceva frumos amestecat cu ceva amar… iarta-ma !
Societatea se bazeaza pe nevoile strict fizice ale celor care o alcatuiesc si niveleaza astfel identitatile si « valorile » in functie de capacitatea fiecarui strat de a manipula si subjuga un altul. Motivele religioase, din pacate nu fac altceva decat sa indarjeasca aceasta concurenta intre semeni, indivizi si « aproape » prin tocmai caracterul ei foarte politic. Asistam astfel la producerea unor normative care vor crea legile de drept si legile de fapt intr-un decor foarte « uman », plin de semnificatii deice, menite sa-l conduca pe bietul condus pe drumul cel mai scurt catre mecanicizare. As aduce aici aminte pe Spinoza care credea cu tarie in irationalitatea naturalului, punand pe primul loc etatismul absolut. Impotriva acestei oranduiri se ridica un alt tip de intelectual, care absoarbe neconditionat teoria filosofica scotand la iveala lipsa de activitate a omului din turma si incurajand un tip de anarhie si un altul de tiranie. Opozitia celor doua face ca formarea unei nebuloase in mintea cetateanului sa ridice neconditionat la o ordine a libertatilor umane noul statut de « revolutionar ». Revendicarile publice ale religiilor n-au facut decat sa dea o impresie de stabilitate spirituala imuabila « enoriasilor », care s-au supus benevol fustei marilor dogmati, si s-au autoprivat de libertatile lor in schimbul unor false securitati si drepturi oferite de catre entitatea statala. Aceasta siguranta insuflata de marile propagande de-a lungul timpului au creat acel « contract » intre cetatean si aparatul statului astfel, cetateanul renunta la libertatile sale (prin intermediul votului lor…de orice natura) in schimbul sigurantei si drepturilor oferite de cele doua mari componente-baza ale societatii : Biserica si Statul. Mixul astfel format va urmari desigur bunastarea economica si spirituala a tuturor celor supusi. Apararea dreptatii, asigurarea unei bune guvernari in mod vizibil mincinos duce inevitabil la ceea ce se numeste inrobire ; o sclavie « domestica » impartasita si transmisa tuturor generatiilor cu scopul « bineintentionat » de a asigura longevitatea societatii intemeiate de Aristotel pe de-o parte si de Platon pe de alta. Separatia intre cunoastere si intemeierea unor noi sisteme de functionare a aparatului de guvernare este delimitata clar sau cel putin conditionata absolut de puterea Bisericii, cea care impune o conduita si o morala dogmatica in spiritul ordinii mai mult sau mai putin Universale, aratand adevarul unic, absolut si general valabil ; insa, verosimilitatea acestui adevar este drastic stirbita prin prisma tuturor actiunilor pe care le intreprinde un stat care se afla in stransa legatura cu ea (Biserica) : de la crime de razboi, la legiferarea avortului, de la reducerea unor libertati si pana la elaborarea unor legi infinit absurde…si toate astea, numai cu acceptul « aparatului religios »…atunci, cum sa crezi in teoria morala pe care incearca Biserica sa o induca prin inavatura religioasa (de orice natura ar fi ea), cand promoveaza sau isi da acordul pentru infaptuirea celor mai mari « nelegiuiri », rezultate tot din dogma lor ????reprezinta desigur un mister total, libertatea de expresie neconditionata a comunitatii stiintifice care se afla intr-un permanent conflict cu entitatea religioasa ; aparent doar, singura justificare fiind desigur instaurarea scopului de a nauci « cetateanul », de a-l « turmenta », creand astfel haosul cu rol decizional si sustinut… aceasta orbecaiala a oamenilor ii face sa spere mereu intr-o remediere, fiind de fiecare data cate ceva de adaugat sau de « rationalizat », ceva de reparat, cineva de ales care sa-i conduca mai departe pe drumul fericirii. Astfel, se naste statul ; din dorinta individului de parasi conditia incerta a vietii pre-sociale, dandu-si semnatura pe contractul final ce poarta stampila « LIMITAT ».
deci continuam sa ne prefacem ca e totul bine?in cele din urma am regasit nelinistea ce parca incetase sa se manifeste in ultima perioada, nu stiu din ce motive, dar de fiecare data asa a fost… mi-am sufocat visele cu cele mai oarbe legi; de ce? de ce sa n-o fac?cine-mi da dreptul sa fac cutare sau cutare lucru?mai presus de toti stau elemente ce alcatuiesc propriul meu sistem de gandire, care in acceptiunea lor proprie poate fi gresit sau bun…sau niciuna din astea. Credinta ca fiece atitudine este mincinoasa, dar nu total lipsita de adevar ma face sa arunc viziuni sumbre asupra noastra. Pe langa faptul ca exista o comunicare “codata” ce ne opreste sa ne spunem ofurile, sau ne obliga sa pastram o “distanta” suficient de mare astfel incat sa nu confundam complezenta cu vreun sentiment demn de mila sau mai rau de pasiuni, noi ne aruncam in nelinisti ce framanta sufletul care nu-si doreste altceva decat tihna… inchei inc-o noapte si-o zi far niciun cusur, fara sa duca undeva… desi tu ramai aproape la fel… imi doresc intr-adevar o revenire, o reinviere a tuturor lucrurilor, a noastra. “Nu vreau sa te pierd in lumea de-afara”… deci?
cred ca incep sa ma plictisesc ca eu sa scriu atatea despre tine in timp ce tu dormi… in schimb nu primesc nimic…
