Nefericirii nu-i trebuie glas, dar are nevoie sa se faca auzita. Pretendentii scaunelor inalte isi murdaresc sezutul inainte de a le ocupa…sau poate ca asa ceva nu poate sa se-ntample intr-o lume reala… Intotdeauna mi-am pus problema ezitarii, de unde si…….. Desi nu-mi place sa mi-o recunosc, ma identific cu lehamitea multimii nefericite ce-si revendica apatic franturi dintr-o libertate ce nu au avut-o nicicand; nu exista om sa-si doreasca cu atata aviditate un lucru de a carui existenta este strain; paradoxal sau nu, cine stie, poate memoria pacatului si constiinta starii paradisiace pierdute ne face sa tanjim dupa fantasme neinchipuite, incomplet si confuz conturate, ca niste iele infuriate si blande totodata. Presimt vijelii molcome, si oricat as refuza revolutiile spirituale, ele se evoca violent, de care nimeni nu scapa…sau nu ar trebui. Drama din asta survine: incapacitatea de a alege. Totul pare impus si nu mai este doar o chestiune de optiune. Dar tragedia, mmmm, ce dulce este jucata! Mi-l imaginez pe Dionis cautand in amiaza mare cu felinarul un om… Emil avea dreptate: nefericirii ii convine orice temperatura.