Timpul trece…sau poate ca nu stim sa-l percepem, el nu vine si pleaca…poate doar exista; iar daca ne inselam asupra acestui lucru, poate ca ne inselam asupra tuturor lucrurilor. Nu stiu, dar primeaza in mintea mea ceva ce parca nu-mi apartine, nu este al meu, si astfel traiesc clipe in care parca nu sunt eu. Necesitatea de a ma autoactualiza poate ca survine necesitatii d a-l uita pe vechiul “eu”, recreindu-ma imi dau astfel posibilitatea de a fi nou; la fel ca in taina botezului, sau ciclul reactualizarii epifaniei, simt ca zeii se indeparteaza de la mine, si astfel apare ideea ciclicitatii reactualizarii…luand-o de la capat, si totusi de unde am ramas, imi reconciliez relatia cu zeii si astfel merg mai departe; nu am nevoie de o poarta de comunicare intre mine si zei, stiu ca totul se petrece in mine, scara ce urca la cer, locul de unde zeii imi dirijeaza pasul, este in mintea mea….m-as putea folosi de suflet, dar el doarme… abc-ul existentei nu exista, degeaba il fabrica BOR-ul pentru mine, ma simt mai neajutorat ca niciodata in relatia mea cu zeii. La ce-mi foloseste un loc exterior templului meu, care sa poarte aceeasi denumire, daca eu nu ma pot ruga in mine? Nu am nevoie de ziduri si turle impunatoare… ma am pe mine, zamislire a templului asa cum au vrut zeii sa arate, cui ii foloseste desacralizarea templului si mai accentuata cu inca cateva sute de milioane de euro? Regresia sacralitatii in traditia umanitatii emana noxe si pulberi ce ingreuneaza comunicarea cu zeii, aerul odata oxigen de nepretuit, fara de care intram in stare de asfixie, acum este de nelipsit provocand stari extatice, initiatoare in profan…poate ca asa ii indepartam pe zei..sau poate ca zeii nu mai vor astazi sacrificii si ofrande omenesti! Trebuie sa ma intorc la mine, sa gasesc o cale de a ma urca la Ei!