În numărul trecut vă vorbeam de revelarea adevărului prin minciună şi încheiasem prin marcarea câtorva evidenţe ale originilor adevărului şi minciunii, în strânsă legatură cu celelalte veritabile relativităţi ale adjectivelor în general, sau ”subjonctivelor” cum spunea cineva- în particular. Acum însa aş vrea să continui oarecum subiectul propus anterior intr-un ton diferit; şi anume, vă voi vorbi despre o teză supusă deja unor analize ce a primit forme şi formulări variate în cercul meu de prieteni şi al cărei conţinut ar arăta cam aşa: adevărul a cărei veridicitate conţine doar adevăr este unul imatur şi condamnat să fie de mâna a doua. Ponciful este: un adevăr nu poate fi doar adevăr şi, la rigoare, trebuie să ignore orice nu este fals. Gradul de autenticitate oferit unei asemeni supoziţii este direct proporţional cu nivelul de cultură generală al oamenilor care o inţeleg sau nu. Fireşte, sugerez în primul rând o îndemnare la simţul comun care nu trebuie discreditat, pentru că astfel am genera un soi de mărginire intelectuală, fapt ce ar duce la o fisură in blocul criteriilor de evaluare. Aş spune că ideea de adevăr de acum câteva sute de ani este radical modificată de modernitatea actuală, o modernitate poate prea afectată de libertăţile autoînsuşite prin trăsăturile fundamentale ce caracterizează societatea de azi ca : neutralitatea statului, capitalismul, şi toate celelalte trăsături definitorii, având poate ca unic rival, sau poate revers, cine ştie , postmodernitatea. Merg chiar mai departe în sensul invers al timpului actual, dar înainte după secolele trecute, şi spun că modificarea esenţială adusă conceptului de adevăr s-a produs la momentul instaurării lui ”Gott ist tot!” provocând fracturi inimaginabile în starea de trăire a adevărului , modificând percepţia asupra mecanismului de funcţionare a raţiunii; concomitent, mai mult ca niciodată, ştiinţa şi specializarea nimicesc şi neagă ulterior, adevărul pe care-l ştiau teologii seculari ai secolului al xvII-lea. Să ne amintim aşadar că din Platon şi Aristotel, din umanismul lor real, s-au născut toate ştiinţele cunoscute astăzi, au pornit toate filosofiile, spiritele critice, şi teologiile.

            Pentru o analiză cât mai exactă a criteriului de evaluare propun următorul exerciţiu : să ne imaginăm o situaţie în care un om îi face concesii altuia de tipul : α. « …te iubesc ! » sau β. « …te urăsc ! ». În primul caz, la fel ca şi în cel de-al doilea se ridică următoarele întrebări : a. are omul care face concesii de tipul acesta discernământul necesar unui adevăr care este doar adevăr ?; şi b. se supune acţiunea unei decizii diferit de aceea care decurge în mod firesc din natura lor ? Cu toţii ştim însa că, în animalitatea omului, în creierul insuficient exploatat pe care-l deţine, pasul de la un sentiment de iubire la unul de ură este foarte mic ; dacă lucrurile stau aşa, atunci se prea poate ca în mod special omul modern care a pierdut discernământul tradiţiei prin eucaţia bazată în mod radical pe « competenţe », acum să sufere de un heterodoxism cronicizat ce nu se încadrează în nicio limită. Într-o concepţie marginală şi absolută aş îndrăzni, lipsit de vreo consecinţă, să postulez următorul fapt : este cu precădere imposibil să afirmi la momentul t1 « te iubesc » ca mai târziu, ajuns în momentul t2 să afirmi exact contrariul, indiferent de drumul parcurs între cele două momente, momente care de altfel se anulează reciproc prin tocmai caracterul lor ubicuu. La o analiză mai riguroasă putem observa şi discrepanţa dintre cele două afirmaţii, care au caractere temporale total diferite, deoarece un sentiment de iubire nu este doar un sentiment ci şi o stare generală şi care este atemporală, iar unul de ură este ros de caracterul relativ, întins pe un timp scurt ; menţionez că nu vorbim aici de personalităţile individuale deosebit de puternice, care spre deosebire de celelalte, de « marea majoritate », au capacitatea de a transpune la propriu sentimentele de ură în stări de a fi . Revelarea adevărului prin căi mincinoase, căci acesta este şi genericul acestor rânduri, arată de fapt sensul descendent al săgeţii-indicator a adevărului. Cu alte cuvinte, adevărul poate fi găsit numai printr-o transcendere la rădăcina ce ne identifică spiritul în relaţie fără echivoc cu Universul, sau, dacă nu deţinem instrumentele divine, facem apel la minciună, folosindu-ne de calea ce-a mai de jos pentru a ne ridica pe treapta cea mai inaltă, care foarte sugestiv în această schiţă, reprezintă treapta cea mai de jos a integrării universale, şi care de altfel este ultima. Locul nostru in Lume nu este în reprezentarea fizică ci altundeva. Dar unde ? Ei bine, ca să poţi răspunde unei astfel de întrebări de o dificultate aparent ridicată, este imperios necesar să faci apel la minciună, pentru ca oferind argumente mincinoase să poţi explica deznodământul necesar adevărat, şi pe care cu toţii îl ştim, sau cel puţin ar trebui să-l ştim. La fel ca în exerciţiul de mai sus, aici adevărul este atemporal şi este pur şi simplu, iar minciuna joacă rolul relativ pe care îl juca ura. Minciuna este de fapt pionul de care nu ne putem lipsi pe tabla vieţii noastre care ne oferă dezgustul de lume ca să putem merge altundeva. Adevărul poartă în pântecul său păcatul întâlnirii cu iluziile care ne-au ajutat să trecem peste toate încercările « nedrepte » şi care, aparent sunt responsabile pentru ceea ce suntem astăzi. Prezentul este la fel de neadevărat ca şi viitorul, căci el evocă toate minciunile trecutului, iar geniul pervers al unei anume stări constă în a şti să speculezi sfârşitul. Desigur, există aici câteva constrângeri inevitabile conţinute în chiar conceptul de minciună. Pe de o parte, instituirea unui sistem de gândire ce combină raţionamente ce folosesc minciuna şi adevărul de-opotriva, dar care presupune o îndoială mai mare decât minciuna însăşi : e suficient de limpede sensul fundamental al acestui raţionament ? Cu alte cuvinte, ne va fi iertată calea pe care am ales-o pentru a ajunge la adevăr ? Ne mai fiind necesar un act de disperată argumentare voi folosi următorul pasaj din Psalmul lui David, cap. 5 : « Iertarea nu poate veni decât după mărturisirea păcatului… » ! Consider că este inutil să adaug că, potrivit Scripturii, iertarea urmează întotdeauna executării pedepsei. În chip atroce, adormirea în care zace spiritul celor mai mulţi dintre noi, ne face să interpretăm ideea de ispăşire a pedepsei ca fiind un proces de tortură, şi nicidecum o modalitate cum nu se poate mai eficientă de a gusta libertatea (liberul arbitru), şi de a alege aşadar opţiunile care ni se potrivesc cel mai bine. Aşadar, într-un cadru depăşit de orice limitare, minciuna relevă simplitatea adevărului şi accesibilitatea lui covârşitoare. Revin asupra ideii secundare din numărul trecut şi repet : considerând că începutul a fost sincer înseamnă că acum trăim o minciună, iar dacă luăm în considerare prezentul ca adevărat, atunci începutul a fost minciună, iar prezentul nu poate fi altfel decât aşa: mincinos!  În egală măsură pare a fi de vină pentru acest « mecanism »  fărâma de sinceritate pe care o conţine o minciună, care în fond serveşte unui scop ce constituie partea lăuntrică, proprie şi esenţială a unui adevăr. Proliferarea centrilor non-separabilităţii minciunii de adevăr admite şi o măsură esenţialistă ce pare a fi şi teza proliferării simultane a celor două noţiuni puse în discuţie, şi care în definitiv par a se descoperi una pe cealaltă ; sau altfel spus se află într-o relaţie de interdependenţă totală, deşi una se anihilează pe cealaltă în finalul procesului revelaţional. Această aparentă contradicţie, dacă nu este bine mânuită, tinde să manifeste un sindrom al erorii umane, cauzând rătăcirea individului ce scoate la iveală o malformaţie a discernământului, şi în acest nefericit caz, mijlocul nu mai scuză scopul.

            Deşi risc să fiu identificat în spirit de glumă, ca « sectant », prefer să-mi exprim argumentul ca o simplă opinie, şi nu ca o datorie morală, pentru simplul motiv că nu poţi invoca moralitatea în chestiunile iertării. Daca veţi inţelege conexiunile din toată această înşiruire de propoziţii şi fraze, veţi înţelege cu siguranţă că, a inţelege nu este o reprezentare a voinţei cât una a simţirii. Propun aşadar să ne cunoaştem mai întâi pe noi inşine, mai înainte de a încerca să cunoaştem aparate de zbor, să descoperim cum suntem noi construiţi, ca indivizi unici si irepetabili, pentru ca negreşit, după aceasta, toate cunoaşterile vor veni de la sine ; matematicile trebuie simţite mai degrabă decât inţelese ; sunt convins că odată ajunşi aici, dragi colegi, aţi regăsit în interiorul vostru diferenţa principiilor logicii de simţământul unui fenomen fizic, simţit şi inţeles nu numai cu materia cenuşie, ci cu întreaga fiinţă.

 

 George Constantin, 12 martie, 2010