In ultima vreme rasar ca dupa o zi ploioasa la suprafata creierului idei nascocite, cautate anume parca sa evidentieze absolutismul obiectelor viselor mele; niste scopuri musai de atins in detrimentul convertirii la o credinta de tip radicalista. Nevoia de a ma afirma in fata improbabilului dezvaluie dintr-un instinct pur epileptic o succesiune de argumentatii inaltate unor pretexte de a satisface cu tot cugetul nevoia de mitologie, de fictiune suprema, promovata la rang de stil de viata. Nimic mai gresit ar spune unii atata timp cat practica ramane la nivelul purei imaginatii, pentru ca cei mai multi nu cred in adevarul pe care un mit il provoaca, il produce, la fel cum intr-o fabrica painea se coace, se rumeneste si isi face aparitia pe benzile rulante; un adevar oferit la pachet, acoperit de un ambalaj…asa-i si cu mitologia; voi incerca sa argumentez de-a lungul acestor randuri credinta mea in fantastic. Cati dintre noi suntem gata sa ne rasculam impotriva propriilor firi? Cati dintre noi indraznesc sa se anuleze pe sine pentru a da frau liber constiintei pure? Orice intransigenta indreptata asupra ratiunii descopera constiinta pura, adica mitologia, fictiunea in care suntem atat de putin increzatori, si care ne face atat de putin sociali… Certitudinea ca maine va fi o zi cu soare este la fel de improbabila ca faptul ca maine nu va fi o zi fara soare; astfel certitudinea devine incertitudine, orice afirmatie in cadrul fixat de logica clasica este menita paradoxului propriu in cele mai eligibile conditii, in vehementa afirmarii si infirmarii, in statutul omului social de a fi social. Culmile cele mai inalte pot fi de fapt cele mai adanci atata timp cat domeniul de raportare pare a fi unul heliocentric, aici pe Pamant, mai degraba decat unul Cosmic, Universal. In megalomania rasei superioare despre care vorbea Nietzsche se ascunde un ideal mascat in numele caruia au murit milioane de oameni ce-au semnat contracte, care si-au cedat “libertatea” sociala statului ca institutie suprema de organizare, sau daca nu suprema, elementara; toti oamenii astia sunt mai mult decat sociali, sunt mai mult decat o masa compacta si echivoca; prin idealul lui, marii conducatori au luat cu asalt societatile spre a crea nu “Supraomul” ci “Subomul”, o specie total alienata de sinele propriu, oameni care sangereaza prin traiul lor si umbla descarnati de ei insisi prin palate, muzee, cinematografe, scoli, spitale… chiar si prin cimitire. Nimic nu pare sa prevesteasca marele genocid ce sta sa se abata peste toti degeneratii, peste toti orbii; este un fel de metamorfoza ridicata la rang de absolut. Nimic nu trebuie sa reprezinte un scop in sine decat scopul de a te cunoaste, mai inainte de a te vinde; caci se pare, in societate, azi omul vandabil este o conditie esentiala; pentru ca nu-i asa, e bine sa stii ce pret sa ceri pe tine. Dar ce conditioneaza omul modern, omul social in genere, sa se vanda? Prin ce metode subconstiente varful piramidei se conecteaza la individ si-l face sa se vanda? Exista competitivitate? Dar loialitate? De fair-play se poate vorbi? Aud tot mai des genericul: “Viata e o jungla!”…bag de seama ca n-am evoluat deloc. A incercat cineva sa cunoasca mitul statului? De ce este el fantastic, s-a intrebat cineva? Raportul dintre vicii si virtuti pare echilibrat atata timp cat viciul poate lua forme nobile intr-o lume a “junglei”, iar virtutile pot fi considerate uneori defecte. Nu poti razbate decat daca esti competititv, ceea ce inseamna de fapt animalic, inselator precum leul, si nici de cum nu poate fi vorba de adevaratele virtuti care cladesc natura umana si-l evoca pe om in termenii ratiunii pure. Daca exista pasiuni pentru dogme, atunci exista pasiuni pentru fanatism si prozelitism pentru aceia care sunt considerati eretici intr-o ograda in care sunt inghesuite vitele si in care se afla o singura oaie; intr-o reprezentare simpla a acvariului din camera mea, perceput de vizitatori ca un decor exotic, eu sunt un evadat al spatiului conventional ce reuneste in obiectul acvariului notiuni simple ca: hobby, pasiune, ocupatie, si in niciun caz o extrapolare a sinelui intr-un mediu ce tinde spre perfect. Si-atunci, pe semne ca nu mai poti aspira la tine insuti decat intr-un borcan, un borcan fantastic. Omul politic este definitia coruptiei, iar fanaticul ce-i executa cu strictete ordinele, reprezentat de intreaga clasa a societatii nu-i decat o unealta spre perfectul Lui! El insa are marele dezavantaj ca al lui perfect nu-i intr-un borcan fantastic, ci intr-un tarc. Limitele suferintei omului social nu-si cunosc marginile si astfel pofta de putere a omului politic creste. Odata cu aceasta creste si barbarismul cu care-si va croi unelte si mai puternice, gata sa rezbata dincolo de orice fanatic aparut sa dea shut-down sistemului. Jocul universal in care suntem agrenati de nu stiu-ce forte mitologice nu-ti da posibilitatea sa fii neutru: ori esti, ori nu mai esti. Pentru mine uneori viata devine de neindurat si as vrea sa ma pot ascunde in borcanul meu fantastic si sa-mi pun capac; sa nu mai aud, sa nu mai adie vant si sa nu mai ploua! Sa inot pur si simplu printre pestii mei, sa ma scufund…
