Articolul s-a intitulat ” Revelarea Adevarului pe Cai Mincinoase”, reprezentand o insumare a rezumatelor catorva din textele publicate aici. Iata ce-a iesit:

Nu-mi pot da seama de ce mi-a fost atât de greu să citesc “Lacrimi şi Sfinţi”!… se poate ca un sâmbure de îndoială să-mi fi stăpânit inima, în ale cărei camere, cu stupoare încolţeşte: “Dumnezeu a murit!”… – să nu fi rămas decât sfinţii şi lacrimile lor? Cu greu aş putea spune dacă asta mi-a pus ochilor piedică, să vadă, şi cu greu aş putea mărturisi dacă nu cumva, ipotetic vorbind, s-a pus lacăt definitiv pe lacrima ce-o voi vărsa în cea din urmă clipă. Zări-voi oare lumina pură, izvorâta din regret pentru paradis? O inimă transfigurată în sfinţenie… ce teamă cumplită mă cuprinde! Locul singurei rătăciri valabile este pentru mine violetul cerului, acolo unde sfinţii se opresc, pentru că acolo stă “organul” care vede tot. Şi nu, cerul nu este sus, cerul este tot! Ceea ce vedem noi, oamenii de pe Pământ, nu este decât câmpul vizual restrâns, redus, pe care ni-l oferă ochii— căci ei nu văd! Ce este sus este şi jos, ce este jos este şi sus… ce este sub noi? Cerul ştie! Totul e în tot, totul privit de “sus” se află la locul lui, aici jos, aşa cum, de aici, tot ce e sus se află la locul lui. Tot haosul nu este altceva decât o ordine supărătoare. Cerul este ultima limită…singura de fapt! Căci numai în infinit sfinţii iau naştere din următoarea ecuaţie: “Lume+Dumnezeu+Neant=TOT!”. Ce nu poţi percepe dincolo de toate astea nu e decât neghina ce trebuie separată! – astă învaţătură am primit-o, iar minţile seci, sau capetele pline cu piure de cartofi dezvoltă ceea ce generic se numeşte intoleranţă. Un termen devenit mai mult fizic… intoleranţa, din punct de vedere etic nu este parte integrantă indignării, căci ea, cea din urmă, implică activitate spirituală intensă, relevând nemulţumirea  faţă de ceva! Deci intoleranţa nu este nicidecum un simţ supradezvoltat al respectului de sine cum a fost postulat; acolo unde nu există spirit, se pierde definitiv respectul de sine, care nu poate fi asemuit nicicum toleranţei. De ce, spre exemplu, muzica pare să împace spiritul cu raţiunea? Că nimic nu e mai important decât sa-ţi pui întrebări, pentru ca în momentul formulării ei, automatizat, răspunsul să capete formă si însemnătate. Tot ce se vede este demn de dispreţ! Căci ce este dispreţul, dacă nu forma finală, premergătoare, iubirii de oameni? Iubind oamenii îmi ofer certitudinea de a nu deveni un sfânt. Nu e nimic natural in natură; totul e sacru! În tot ce vede ochiul meu, un dumnezeu stă ascuns. Ziua în care Natura îmi va părea naturală, va marca sfarşitul şi începutul a altceva!” Adio mare, adio cer! Nu mi se pare oare când privesc un cer pur ca lacrima suficient de nenatural, ca să cred că e posedat de un dumnezeu?”.

Proaspăt doborât de necesitaţi multiple, omul alege să se refugieze in câmpul minţii creându-şi o lume proprie, ce arată exact aşa cum frustrările i-o înfăţişează… acolo are posibilitatea să trăiască aşa cum n-o poate face alături de semenii lui fizici, şi prin ea elimină toxinele vieţii lăuntrice. Nemaiexistând conflicte de ordin social, el nu interpune niciun fel de limită între verosimilitatea unui act şi contrariul acestuia, măsluind adevăruri mincinoase despre el însuşi. Mersul zilnic la brutăria ce-l hrăneşte este înlocuit de rătăciri pe drumuri lungi, întâlnind în calea-i oameni buni, simpli, fără pretenţii şi aşteptări ce-i oferă “pâinea” spirituală, lumina pură, bunătatea şi libertatea de care are atâta nevoie. Călătoreşte catre o Mecca nepătată, un univers al păcii şi al liniştii totale…fără boală, fără batrâneţe şi fără moarte. Iubeşte pe oricine, şi oricine îl iubeşte! E fericit într-o lume de carne prin care poftele mişună ca viermii oferind plăceri nemăsurate, pe care înainte nici nu şi le închipuia. Renaşte nu speranţa în el ci setea de vid emoţional în care sunt prezente şi permise doar orgasme maiestuoase ce-l înalţă de la pământ. Mările se urcă spre înaltul cerului purtându-l pe valurile limpezi către insula de pe nor, aşezându-l acolo epuizat şi leşinat de vlagă. Creatura naşte pe Creator! Trăim după un model pentru că aşa trebuie să fie? Oare originalitatea nu este decât un “moft” lipsit de adevăr folosit doar de oamenii ce vor să se evidenţieze cumva şi purced la minciună? Încep să nu mai am îndoieli! Cuvintele măreţe rămân doar cuvinte atâta timp cât ele nu se simt!

“Ca-şi-cum” – e-o expresie atât de des folosită în comunicarea noastră încât am ajuns să mă sperii de ea. E “ca-şi-cum” ai spune deodată: GATA! Cartoful ăsta prajit chiar iţi porneşte cancerul!!!! S T O P! Am început să mă gândesc la acest “ca-şi-cum” ca şi cum ar fi un înlocuitor pentru realitate… şi nu, nu este o expresie locţiitoare pentru realităţi…ea prezintă iluzia unui lucru în realitatea sa. Când mărginim un şir de cuvinte e musai să-l introducem pe “ca-şi-cum” ca expresie ultimă a lipsei totale de identificare rapidă a unui sinonim elocvent într-o situaţie dată. Facem referinţe la lucruri şi la natura lor de parcă le-am şti dintr-o dată pe toate în toată suflarea lor. Mă întreb oare daca e natural să-l folosim pe “ca-şi-cum” – “în-loc-de”? Ei bine, pentru mulţi dintre noi, tinerii generaţiei ‘80, amicalizarea relaţiei “ca-şi-cum” – “în-loc-de” are loc în cele mai multe dintre cazurile de meditaţie şi reflecţie personală şi interpersonală folosind cele două expresii în sensul cel mai adevărat de “ca-şi-cum” decât “în-loc-de”. Numitorul comun îl avem, aşadar putem construi o teorie pe marginea insuşirii adevărului ca unică unealtă dreaptă şi doar atât…fără a folosi alternative sau mai grav…înlocuitori! Pare a fi un text conservatorist dar nu-i deloc aşa… adevărul nu are cale de mijloc; adică nu e ca-şi-cum ai minţi adevărul…

Considerând că începutul a fost sincer înseamnă că acum trăim o minciună, iar dacă luăm în considerare prezentul ca adevărat, atunci începutul a fost minciună, iar prezentul nu poate fi altfel decât aşa: mincinos! Cum minciuna si adevărul merg la braţ ca doi iubiţi, nu se pot lipsi unul de altul, aşa prezentul de trecutul nostru; gândeşte-te dacă poţi, ce mari am fi noi dacă toată mascarada asta n-ar avea loc…deci nu suntem mari! Adevărul vrea să eclipseze raţionamentul minciunii, bazele pe care este ea aşezată, ca oferind alternativa la nesinceritate, minciuna să fie sub autoritatea directă a ceea ce poate fi acceptabil; o formă de minciună mai uşoară, mai palidă, care pâlpâie, dar care nu se stinge niciodată! Nu cunosc termenul dar îl folosesc şi-l îndrept către mine însumi; întăresc argumentul şi măresc intensitatea momentului din teamă; din teama de a compromite ce “cred” eu că am construit; din teama de a anula ceea ce am considerat ca fiind “pe propriul plac”; din teama de a primi refuzuri…aşadar, cum mă pot întoarce în omul care-am fost dacă tu, nici măcar tu nu-mi poţi oferi securitatea de care am nevoie? De aceea adevărul, prin natura lui este nesincer: minţind, adevărul este partea frumoasă a răului ce urmează a se produce, pe când minciuna este lăsată a se autodistruge prin caracteru-i fals, arătând partea întunecată a binelui ce nu se va produce nicicând, tocmai pentru că relativitatea termenilor ca bine şi rău, urât sau frumos, corect sau greşit, normal sau anormal şi etcetera, tinde către minus infinit! Se neagă cu totul orice posibilitate, alternativă la bine şi rău, frumos – urât şi aşa mai departe, pentru că ele sunt denumite generic “căi de mijloc”! Dar cine alege pentru noi? Iarăşi aici se creează falsa impresie a adevărului general valabil, care-i conferă “liberului arbitru” autoritate absolută minţind existenţa altei libertăţi mai umane decât acesta. E un subiect mult prea amplu, menit să despice firu’n patru ca să ne dăm seama că orice-am alege e ceea ce ei vor să alegem, şi nicidecum o alegere arbitrară, proprie, adevărată. Implementările făcute prin intermediul educaţiei ne-au îndoctrinat şi ne-au orbit; nu mai putem vedea pădurea de copaci! Ţie îţi spun: adevărul se află chiar sub ochii noştri! Nu trebuie căutat în nicio altă parte! Îl vedem, îl ştim, îl acceptăm sau nu!? aşa se pune problema; dar despre metodele de confesare ale adevărului prin căi mincinoase, într-o altă însemnare…