In cele ce urmeaza vreau sa exprim un sentiment pe care il incerc cu ochii inchisi, palpand de fapt marginile unei esente care depaseste putin limita oricarei imaginatii ordinare. Pentru cei care considera prejudiciabil un compromis voi alege ca in aceasta scurta calatorie sa ii las de-oparte. Compromisul este o arta, insa numai pentru aceia dintre noi care poseda o inteligenta nu cu mult lipsita de religiozitate, ca aceea a fariseilor din Biblie; toate astea pot parea fara noima, insa cand vine vorba de legaturi ireductibile dintre doi oameni, iti dai seama ca farmecul polemic al unei relatii parinte-copil duce la o eficacitate practica. De ce? Natura consensuala care se intipareste in materialul genetic, de o parte a parintelui, de cealalta, a copilului, isi are ratiunea intr-un singur “nod”, care le este comun, si anume iubirea. Nu cred ca importa in vre-un fel forma de manifestare, dar cred ca lipsa vreunei forme, atrage dupa sine consecinte din cele mai grave; odata constatata aceasta consecinta, daca este constatata, duce la forme elevate de manifestare a urmatoarelor perpetuari, eliminand astfel viitoare compromisuri traumatizante, victime, de cele mai multe ori, cazand copiii. Eu cred ca singura modalitate de a accepta un compromis este de a face la randu-ti compromisuri bazate pe niste conjecturi irefutabile, menite sa combata compromisul prim. Desigur, el nu va fi niciodata pe intreg eliminat, atata timp cat isi pastreaza echivocitatea si nu trece in sfera justitiei, proces menit sa-i argumenteze actiunea represiva impotriva copilului ce doar a indraznit sa vina pe lume. Aceasta speranta isi are si ea ratiunea de a fi in existenta unui pact nescris, prin care compromisul se justifica. Or, existenta unui astfel de pact coexista cu mireasma iubirii ce emana din materialul genetic, macinand fara doar si poate partea generatoare de compromis, prin lipsa unui pact SCRIS, intiparit in domeniul de legitimitate al compromisului. Numai asa cele doua parti distincte vor deveni una intru iubire. Simplul fapt ca existam face inevitabila prezenta erorii fie in actiune, fie in a fi ; pentru ca a fi nu este tot una cu a actiona, desi esti cand actionezi, insa incetezi a mai fi atunci cand te lasi constrans de un compromis; atunci esti altcineva, prin schimbul de rol ce are loc tocmai pentru ca tu esti, si fiind nu poti actiona (tocmai pentru ca actiunea pe care urmeaza sa o intreprinzi, contravine felului natural de a fi), asa ca trebuie sa devii altcineva, pentru a-l putea infaptui, adica pentru a actiona. Toata incalceala asta indeplineste un rol de perpetuum mobil, care nu este in niciun caz rezultatul succesiunii unor argumente, ci al unor convingeri a priori, cu care suntem inzestrati in cadrul natural al ratiunii de a fi. Concluzia este imediata: atunci cand compromisul pare sa eclipseze un sentiment nobil de iubire, acesta din urma, de fapt este inchis ermetic intr-un cocon construit chiar de compromis, care il adaposteste pe acesta (sentimentul de iubire), si poate chiar il mareste, il amplifica, facand posibil ca in orice moment sa iasa la iveala un fluture al iubirii, si nu o molie a compromisului.
